Dacă tot v-am zis că pe 24 a fost ziua mea, zic să amintesc (dacă mai este cazul) că sunt berbec. Însă berbecii sunt şi ei ca tot omul, ba cu coarne mai teşite, ba mai tocite, iar unii le au mai ascuţite de la natură. Uite un berbec mai năbădăios şi cu coarnele ascuţite, cum am zis, a venit cu o idee strălucită. Cum ar fi să se sărbătorim noi, berbecii (plus invitaţii) aşa, între noi, ca într-un club exlusivist, gen. :))
@vulupe, alături de OpenPub (deja arhicunoscut cititorilor blogului), Ciuc (acel lichid uşor alunecător pe magistrala gâtului) şi @pandutzu au pus la cale acest #BerbeCiucTweetMeet.
Având în vedere că nu am fost la RFB2011, zic că este cum nu se poate mai nimerit să mă sărbătoresc măcar de această dată. Chiar dacă voi ciocni precum convalescenţii cu bere fără alcool. :)
Care vă ştiţi că sunteţi berbeci (de zodie, nu din fire) haideţi să ciocnim ceva sticle (care nu sunteţi berbeci găsiţi musai unul!).
Mulţumesc pentru invitaţie @vulupe, sper (că aşa e frumos) să o onorez.
Citiţi mai multe la Marian Vulpe şi Pandaru Alin pe bloguri. Aşa, nu fiţi berbeci şi înscrieţi-vă la întâlnire acum fie pe twitvite, fie pe facebook.
Sunt atât de mâhnit încât nu mai am cuvinte să vă scriu, e suficient că citiţi aici. Este o adevărată mângâiere când după o astfel de lectură tristă dau peste foarte multă lume care o susţine pe Selena, fie chiar şi moral. Aşa că atunci când am citit despre un lucru aşa de frumos despre care a scris aici @chinezu, simt că-mi creşte inima de bucurie. Acum nu ştiu dacă o să reuşesc să ajung la acest super-concert, dar măcar pot da mai departe, poate merge cineva dintre voi, cititorii mei. Dacă suma de 50 de lei pare mare nu uitaţi că sunt multiple căi prin care o puteţi ajuta pe Selena: plată PayPal, donaţii prin telefon sau depunere de numerar sau prin ordin de plată în conturile bancare pe care le găsiţi aici (în sidebar). Mulţumesc!
Ieri am fost preocupat cu căutarea unui aspirator pentru că se pare că cel vechi, un Panasonic produs de o fabrică Matsushita din Spania :)) dă semne clare de oboseală (are deja 10 ani şi furtunul lipit cu scotch). Se pare că intră motorul în protecţie, dar mult prea curând, doar după câteva minute de funcţionare, şi asta nu e bine (eventual ar trebui să-l desfac şi să-l curăţ, păstrându-l ca aspirator de rezervă).
Oricum m-am uitat la ce e mai şmecher şi cam care este cea mai bună tehnologie de aspirare în prezent. Mi-ar fi plăcut şi aspiratoarele cu ciclon şi aspirare în casetă (fără sac) dacă nu ştiam deja de cele cu filtrare prin apă, care se pare că sunt superioare. Astfel am dat de un Samsung SD 9420, care are un sistem multicameral :D de curăţare a aerului şi un filtru Hepa 12 lavabil. Toate bune, unde mai pui că şi arată a OZN.
De găsit l-am găsit iniţial pe eMAG, şi mi-am zis că ar trebui să-l caut şi prin alte părţi, să văd cât de răspândit este şi să compar câteva preţuri. Iată şi ce am găsit: Flanco nu îl are, nici MediaGalaxy; Domo îl are dar mai scump cu 93 de lei decât la eMAG. L-am mai găsit întâmplător pe MarketOnline cu vreo 60 de lei mai scump decât la eMAG. Am încercat să găsesc referinţe la telefoanele verzi ale diverselor hypermagazine: Real şi Carrefour m-au anunţat că nu pot decât să se uite în ultimul catalog, să vadă dacă produsul este listat acolo – slabe şanse deci... Auchan a fost mai sincer spunându-mi că nu se află în oferta curentă (asta dacă am înţeles eu bine). Cora avea de bine de rău două aspiratoare pe pagina de internet aşa că nu am mai sunat.
Păi ia spuneţi-mi şi mie ce rost are secretomania asta că eu nu pricep? Ca ce chestie este un secret că ai un produs sau nu la raft? Hai să zic că preţul nu mă interesa (ba da!) dar măcar să nu bat drumul degeaba la ei. Eu nu pot să înţeleg. :(( Voi?
Bun. Deci dacă la început am zis cu tot optimismul şi exuberanţa că vin la RoBlogFest 2011, se pare că am făcut lobby şi atâta gălăgie pe blog şi social media în van: nu voi veni la RBF2011. Sigur, nici nu o să mi se simtă lipsa, că sunt doar un pion neînsemnat.
Adevărul este că nu sunt pregătit – nici măcar fizic – să vin. Acum, sincer, era şi un pic aiurea să mă fâţâi pe interval şi să salut diverşi cunoscuţi cu o cârjă în mână. Nasol. Plus că merg pe ideea ori la bal ori la spital. Să vin ca să stau două ore şi să beau un suc (aş fi venit cu maşina)... parcă nu e stilul meu. Nu că aş fi mare consumator de lichide alcoolice, dar... marcam niţel importanţa momentului...
Oricum... ţin pumnii strânşi tuturor celor pe care i-am votat şi cu deosebire lui Florea Cristian şi desigur lui Sorin Rusi şi întregii echipe. Hai că se poate! Baftă! Distracţie plăcută tuturor!
Uite că a trecut ceva timp de când mi-am cumpărat nişte chestii şi nu am apucat să vă povestesc. Hai că le pot considera alături de tort un fel de cadou de ziua mea. :) Am tot tras cu ochiul la eMAG să văd dacă pot găsi un stand cu ventilator şi un mouse fără fir decente la preţ dar şi suficient de calitative. Mă rog, veşnicul raport preţ – calitate. Am ales şi am tot ales până am cules. Mouse am luat un A4TECH deşi iniţial optasem pentru un Microsoft Wireless Mouse 1000. Despre modelul ales, G9-500, am scris şi pe pagina produsului (scroll până jos), aşa că nu mă repet. E funcţional precum unul cu fir, e laser, are rezoluţie până la 2.000 dpi (şi multe configurări din softul propriu care vine pe un miniCD). Şi ce-i mai interesant este că atunci când netbookul trece în stand-by sau îl închid, se închide şi el automat. De asta zic că e foarte deştept şi econom. Ah şi are o dimensiune rezonabilă pentru ca o mână bărbătească să se simtă confortabil. Ai pe ce pune mâna, nu e vreun pitic de şoricel. :)) Standul cu răcire sau cooler pad dacă vreţi, este şi el deştept. Deşi nu este creat anume pentru netbookuri, eu zic că li se potriveşte ca o mănuşă, şi îl recomand pentru netbookuri şi laptopuri până la 12 inch. Despre el am scris un review aici aşa că nu o să mai zic decât două cuvinte: pentru o folosire scurtă sau pe teren – acolo unde autonomia contează –, standul funcţionează ca un agent de răcire prin el însuşi; iar atunci când folosim ventilatorul, nu face zgomot deloc şi are debit suficient pentru ca netbook-ul să meargă călduţ (temperatură constantă) chiar şi o zi întreagă! Mi se par totuşi scumpe aceste standuri, unele simple din plastic cu un mini ventilator... Concluzia: le recomand pe amândouă!
Aşaaa era să uit de eMAG care, conştiincios, alături de curierii de la Nemo, mi-au livrat obiectele dorinţei în mai puţin de 24 de ore. Chapeau!
Astăzi e ziua ta / Zi frumoasă ca tine... Ei da, afară e frumos. Până aici. Să nu exagerăm :))
Este ziua mea şi uite ce zi minunată afară! E însorit, aşa cum trebuie să fie de ziua mea şi aş vrea să fie aşa în fiecare zi! Poate că oi fi eu solarian (sau solar?!?).
Nici nu deschid bine netbook-ul de dimineaţă şi mă văd gratulat încă de ieri de scumpa @OanaBoanca cu o urare de la mulţi ani. Şi ăsta nu este decât începutul, urmează în ordine @MihaiStanescu, @chinezu, @necenzurat, @PrinRomania, @lamultiani, @claudiubadita, @longplay79, @mascateatru, @aiurea, @voiculesti, @make2000, @claudiuciobanu, @andreea_burlacu, @pandutzu, @AsafteiDragos, @SorinRusi, @aliniventa, @ImpreunaReusim, @sanduionut, @simonamihail, @Ramona9222, @OanaBratila, @vulupe, @andymihail, @gratianl şi @PescariPeNet.
Încep şi telefoanele de la colegi (prezenţi sau foşti) şi cei câţiva prieteni: şeful cel mare (mulţumesc frumos pentru atenţie), Gabi, Veronica, Luminiţa, Ion, Mirela, Mihaela, Lucian, Raluca, Constantin, Manuel, Claudiu şi Tavi..
Mulţumesc pentru tort, tată
De abia pe seară apuc să cercetez conturile de e-mail şi ce să vezi, Facebook îmi trimise mailuri cu nemiluita – sunt mesaje din partea prietenilor: Costel Alexuţă, Ionuţ Bunescu, Anne-Marie Chelariu, Cezar Vasile, Sorin Rusi, Costin Moise, Florea Cristian, Cătălin Radu, Claudiu Mihai Bădiţă, Teatrul Masca, Ionuţ Popescu, Marieta Ioana Varga, Gabi Macovei, Mihai Voiculescu, Ştefan-Valentin Manea, Anca Radovici, Cristi Dorombach, Fotoeseu Ro, liga Optimiştilor, Alin Pandaru, Avantajul Pescarului, Marian Vulupe, Corneliu Chiriluţă, Andi Constantin, Andrei Florin. IYli Julia, Teodor Constantinescu, Dărămuş Ovidiu, Florin Puşcaş.
Păi nu de asta are omul nevoie, dacă nu în fiecare zi (hai să fim serioşi, nu se poate chiar în fiecare zi), atunci măcar odată pe an? De puţină atenţie, de faptul că lumea te bagă în seamă, de sentimentul de mulţumire că iată, deşi nu eşti o persoană cu cine ştie ce influenţă în mediile sociale (online sau offline), totuşi cineva îşi aduce aminte de tine şi are un cuvânt bun (de pus pe rană) de spus. E ceva. În plus contează foarte mult, mai ales în vremurile ciudate prin care trecem, că cineva şi-a rupt din rutina, timpul şi munca zilnică un minut să spună salut, la mulţi ani... Un mulţumesc călduros tuturor, din inimă! Nu ştiu ce aş putea spune mai mult...
Pentru cei care nu au aflat încă, sunt deschise înscrierile la gala de decernare a premiilor RoBlogFest + petrecerea aferentă, că este deja o tradiţie (din anul 2006). Dat fiind locaţia mai mică decât cea de anul trecut (cel puţin aşa apun organizatorii), există un număr finit de invitaţii, destul de mare totuşi, aş zice eu: 650. Grăbiţi-vă deci!
Anul acesta ne dăm în stambă la Silver Church. Locaţia e mai centrală şi asta e bine, cât despre înghesuit, oricum nu va fi ca la Fabrica (de sardele).
Bineînţeles că aştept să vină mirifica zi (ce zic eu, noapte!) de 25 ca să reînnod vechile amiciţii, să mă dau mare dând mâna cu trendinezi şi A-listerii şi, evident, să îmbrac triumfal tricoul evenimentului. Am zis că anul ăsta trebuie să cunosc oameni noi, pe care poate i-am citit mai puţin, dar suficient să-mi dau seama că sunt oameni deosebiţi. Este vorba despre @groparu (blog) şi @makavelis (blog).
Apoi aş mai schimba o vorbă şi cu cei pe care-i ştiu de ceva vreme şi-i urmăresc pentru că spun lucruri interesante, dar de-abia dacă ne-am salutat pe unde ne-am întâlnit. În această categorie ar intra super-băieţii de la #DreamTeamRo (bine, fără @chinezu şi @make2000 care mă ştiu deja ce poamă mi-s). Aşa că... să ne vedem cu bine!
Uite că am reuşit – cu vremea asta atât de frumoasă – să fac câţiva paşi afară din casă şi mi-am adus aminte să fac câteva poze cu ghioceii din curte. Am găsit şi câteva imagini mai vechi şi iată!
Cu dedicaţie pentru Marieta Varga ( blog | twitter ). ;)
„Vine primăvara” şi-mi vine să cânt de bucurie:
Vine primăvara cu-alaiul ei de flori,
Şi goneşte iarna, cu frig şi cu ninsori.
Pe câmpii a răsărit iarba mătăsoasă
Chiar şi mieii au venit să pască iar.
Este soare iară şi fluturi argintii
Peste câmpuri zboară, din loc în loc zglobii,
Florile şi-au îmbrăcat rochii colorate
Şi s-au pus pe aşteptat un fluturaş.
Este primavară! Poftiţi copii la joc
Şi să facem iară sa sune mai cu foc
Porumbeii vor zbura catre ceru-albastru
Primăverii-i vom cânta: „Bine-ai venit!”
Notă: Şi aceste versuri fac trimitere la tema unui post viitor. Cine ghiceşte (fără motoare de căutare ci căutând prin amintiri) despre ce este vorba? Aştept răspunsurile în comentarii. :)
Later edit: Bineînţeles că destinatara dedicaţiei imagistice de mai sus mi-a răspuns. Dar nu printr-un twit ci mai rău :) printr-un post ăăă elogios aş zice: Primăvara mai pe seară. Sărut mâna!
He, he, am pus mâna pe jurnalul zilnic al tatei. :D Aşa, „pe furiş, prin lăstăriş, cu prada am venit pâş - pâş”*. Ia te uită ce scria el, dragul, pe data de marţi, 22 februarie curent:
(...) M-am sculat mai târziu, pentru azi şi mâine am mâncare gătită. (...)
M-am uitat pe geam, afară ninge ca în plin decembrie sau ianuarie deşi din lunile de iarnă mai sunt câteva zile. (...) Ninge, ninge, ninge, aşa frumos de parcă vine Crăciunul.
Nicu a aspirat prin toate camerele. A plecat la serviciu iar după vreo oră m-a sunat spunând că sa nu-mi fac griji dar a căzut şi are ceva la piciorul drept. (Textul înclinat în continuare este scris cu pix roşu). Nicu m-a sunat din camera de gardă de la Spitalul Militar Central, unde medici i-au spus că-l internează şi că va fi operat. Mai că era să cad pe jos de necaz. A venit un coleg al lui cu maşina şi m-a dus la spital. Nicu era încă la camera de gardă. L-au dus direct la chirurgie (Secţia Traumatologie – Ortopedie), etajul 3, camera 10. Am plecat pe la 18.40 la spital, pe un timp câinos, ninge viscolit iar pe jos este nenorocire ca este, mai ales pe străzile lăturalnice este un polei nenorocit. Noroc că am fost cu maşina, cu M. (...)
Eu zic că ajunge, nu? Doamne, prin câte a putut trece omul ăsta. Mulţumesc tată!
Notă:
* Acest vers se leagă de un post pe care-l voi scrie în curând. Aşa, să creez un pic de suspans, zic. Cine ghiceşte fără Google despre ce este vorba şi lasă răspunsul în comentarii, are o bere de la mine :D
Miercurea asta am fost înapoi la spital şi mi-au scos firele de la operaţie. Am avut noroc tot cu F şi maşina de serviciu, prin amabilitatea şefului cel mare. Noroc pentru că în hărăbaia aia de Dacie break încape cadrul cu care mă deplasam. Până acum. :)
Contrar părerii preconcepute, nu a fost o operaţiune dureroasa. Deloc. Acum stau prin casă, nu am voie să mă mişc prea mult pe picioare. Merg numai cu cârja, am renunţat la cadru, nu mai am nevoie de multă stabilitate, am destulă pe o cârjă, în plus îmi măreşte gradul de mobilitate prin casă. Îmi fac exerciţiile dar din păcate, cel puţin până termin să iau porcăriile astea de anticoagulante (atât de scumpe!) trebuie să stau în continuare întins în pat. Naşpa.
Pentru că în episodul 4 am menţionat-o pe mama şi necazurile ei multiple, este cazul să nu-l omit nici pe taică-meu, omul cel mai chinuit pe lume în ultima lună. Nu numai că trebuie să aibă grijă de mama toată perioada cât eu eram la serviciu (de multe ori în schimbul întâi prelungit, până pe la 5-6 după amiaza) dar s-a întâmplat şi nenorocirea cu căzătura mea şi fractura de col femural. Nenorocire pentru el, mi-am dat seama că l-am dărâmat încă de la primul telefon (mi-a fost şi frică să-i dau telefon pentru că are 77 de ani şi hipertensiune şi se putea întâmpla orice). Când l-am văzut pentru prima oară la spital impresia mi s-a confirmat, era distrus de supărare, după voce îţi dădeai seama că îşi reţinea anevoie lacrimile...
Au urmat zile de chin pentru el, nevoit să acorde asistenţă permanentă mamei (uneori şi noaptea, o dureau picioarele săraca) şi în plus să se ocupe şi de boul care a patinat pe zăpadă, cu vizite zilnice la spital aducându-mi una sau alta... Nu am ştiut cum să-l fac să nu vină de două ori pe zi aşa cum dorea şi să stea alături de mine cu orele. L-am convins totuşi, l-a mai convins supărarea şi oboseala proprie care-l secătuia de puteri, fiind nevoit să umble de colo – colo, după medicamente, hrană şi mai ştiu eu câte. Avea deci nevoie mai mult decât noi de odihnă şi asta am încercat să fac.
Zile oribile, ce bine că am scăpat de ele. Au dispărut şi vânătăile de la branulă şi de la înţepăturile în burtă. Acum mai trebuie să scap de anticoagulantele asta care-mi umflă picioarele şi cred că într-o săptămână aş putea să mă sui şi la volan. Nu de alta dar se apropie nişte evenimente şi nu aş vrea să lipsesc, chit că voi merge precum @andymihail, cu cârja!
O să mă opresc aici, nu-mi imaginez ce aş mai putea găsi relevant să scriu. Gata, mă pun eu pe picioare!
Pentru că nu mai e mult (4 zile) până la finalizarea votării blogurilor nominalizate (între care şi al meu, puteţi vota pe bannerul din sidebar) dau cât mai des pe site-ul RoBlogFest, pentru a vedea ce ştiri mai postează, unde se va ţine petrecerea (la care aş vrea să merg), unde mă pot înscrie pentru ea etc. Numai că azi am observat minunea asta de concurs care mi-a făcut repede cu ochiul.
Şi pentru că numai cine participă poate câştiga, m-am înscris şi aici, printr-un e-mail, vezi detaliile aici.
După cum spune numele, Bloggerii şi cititorii lor câştigă cu IE9, au de câştigat ambele categorii, ceea ce este destul de cinstit, nu? Condiţia pentru cititori este să aibă instalat browserul IE9 pentru a putea vedea widgeturile câştigătoare (click pe imaginea din dreapta pentru a descărca IE9). Eu abia aştept să fiu valifat şi să primesc codurile. Mai mult ca sigur, după cum v-am obişnuit deja, ;) o să-l postez pe cel 125 x 125. Later edit: premiile constau din două XBOX Kinecto şi multe alte pemii constând în periferice pentru calculator, toate de la Microsoft.
Am avut o surpriză imensă când, odată intrat azi pe site-ul FarmVille (ştiu, sunt de compătimit poate) am descoperit că putem dona chiar din joc, o sumă de bani (FV pot fi contabilizaţi în USD şi chiar pot fi cumpărate carduri ca să îţi măreşti suma). Era grozav, numai că eu nu aveam cât trebuia... Oricum, mi-am zis, nu calea contează ci realizarea scopului şi am intrat direct pe site la Save the Children (Internaţional), unde am putut face donaţia pentru copiii afectaţi de calamitatea incomensurabilă (zic eu) din Japonia. OK, nu e mult, doar 10 dolari dar poate alţii au alte disponibilităţi.
Cum este firea asta umană: voiam de mult sa-mi cumpăr Gravity, de când am văzut la @andymihail, dar am ezitat, era 10 dolari progrămelul (excelent realizat de altfel), însă nu am ezitat nicio secundă când a fost vorba să dau aceeaşi sumă pe un lucru atât de imaterial ca sănătatea şi bunăstarea unor copii pe care nu o să-i văd niciodată. Interesant, nu? Uite, @kiritweet şi @voiculesti ar putea dezvolta ideea asta. :)
Vreau să fiu imparţial :) aşa că, dacă am luat ce am găsit mai bun de la @chinezu, de ce nu aş face la fel şi pe la blogului dumisale @manafu, de unde am cules următoarele:
A intrat pe ultima sută de metri PR Forum 2011, ce va avea loc pe 15 si 16 martie.
Urmează Marketing B2B, programat pentru 12 aprilie. Manifestarea este la prima sa ediţie şi va aduce soluţii provocărilor reale cu care se confruntă oamenii de marketing şi comunicare B2B în zilele noastre. Mobile Marketing Conference, pe 5 mai. Conferinţa de mobile a fost deja anunţată, aşteptăm detalii.
Nu este un lucru de care să mă minunez, chiar deloc! La @chinezu pe bloguri găseşti mereu evenimente sau alte lucruri utile, iar atunci când nu găseşti, dai cu siguranţă peste o întrebare scoasă tocmai din fundul Republicii de stai ca prostul să te minunezi cum ai răspunde la ea.
Dar nu despre întrebări este vorba acum ci de un sopor de evenimente, aş putea spune pe toate gusturile, care ne împresoară în primăvara asta timpurie. Ia să vedem niscai mostre: Chinezu cântă cu Electric Fence la Lăptărie, asta este pe 12 martie la ora 22. Nu trebuie să lipsiţi mai ales de la melodia ucigătoare de lacrimi „Ioi baby”. Ştiu ce spun! PR Forum pe 15-16 martie, conferinţă despre comunicarea corporativă şi relaţii publice. Innovation Lab vine la BizForum pe 17 martie, cel mai mare portal de inovaţie din Europa vine la Bucureşti la invitaţia revistei Biz. Conferinţa internaţională Marketing în direct, pe 1 iunie (site-ul nu este înca updatat). Final Frontier – târg de carte SF şi fantasy, organizat de Bookblog, pe 26-27 martie între orele 10-18, la Muzeul Ţăranului Român, în sala Oaspeţi.
Şi dacă mai aveţi nevoie de vre-o motivaţie ca să daţi buzna pe 12 la Lăptăria lui Enache, iat-o mai jos.
Invitaţi speciali: toate doamnele şi domnişoarele, e clar. Bunătăţi pentru domniţe: shot-uri de Tequila, flori, plus make up-uri gratuite prin amabilitatea doamnei Sorina Nedelcu. Astea şi încă trei invitaţi surpriză! Pentru rezervări sunaţi la 0746 484 765.
Joi primesc un mesaj de la @voiculesti că ar vrea să vină în vizită, îi răspund că nu este cazul, oricum gestul contează, este un adevărat gentilom şi singurul din online care s-a propus (acum sincer să fiu şi cel mai apropat de mine, am fost prin locuri, am făcut lucruri împeună). Ca să mă trezesc, duminică parcă, cu el şi cu @kiritweet în salon! Ce surpriză (ok, mă sunase la telefon să-mi spună că vin şi să mă întrebe pe unde) şi totuşi, ce surpriză să-i văd pe viu, în faţa mea... Acesta a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în timpul cât am fost internat (acesta şi doamna Pântece care mă ajuta la orice pas – sărut mâinile, sunteţi o Doamnă!). Pentru că nu vreau să fiu nici partizan nici răutăcios, voi spune că o mulţime de colegi şi prieteni s-au oferit să mă ajute cu ce am nevoie sau să treacă să mă vadă. Tuturor le-am mulţumit, spunându-le că voi apela la ei la nevoie şi că nu este nevoie să vină în vizită, la urma urmei fiecare are deja problemele lui: ba o puştoaică de îngrijit, ba o mamă căruia trebuie să-i fie aproape şi câte şi mai câte. Faptul că ei au venit, şi le mulţumesc din inimă că au făcut-o, nu înseamnă decât că au trecut peste negarea mea şi asta spune ceva.
Nici nu ştiu când mă externează, dar dacă nu a fost vineri – cum speram – atunci poate luni sau marţi, incertitudinea mă omoară.
Soseşte seara un nou vecin, ce să vezi, căzut pe gheaţă ca mine. A deschis uşa automobilului şi a călcat pe trotuar, câteva secunde mai târziu era înşirat pe jos, aşa cum fusesem şi eu... Simpatizez cu el, îi spun că am păţit acelaşi lucru, numai că el are piciorul rupt din gambă (probabil ca mama). Ups, am scăpat-o pe asta! Paranteză deschisă.
Mda, ar trebui să spun aici, ca să aveţi în faţa ochilor întreaga imagine, că maică-mea şi-a rupt şi ea piciorul cam cu trei săptămâni înaintea mea! Chinul de pe lume: ambulanţa a venit în două ore, pe hol la Municipal era frig, du-te la radio, vino la EKG, hai să-ţi pun ghipsul... S-a întâmplat la 12, am fost la spital la 14 iar internată şi în patul ei la 18. Iar eu am ajuns acasă la 21 după încă un drum cu diverse lucruri de necesitate imediată. Ziceam că am scăpat. Dumnezeu are felul lui de a ne face să întoarcem şi celălalt obraz, deşi doare al naibii... Paranteză închisă.
După atâtea zile se pare că tot spatele mi-a amorţit pentru că nu mai simt cum îmi intră în oase arcurile patului. Discuţiile cu vecinii, televizorul şi ziarele răzleţe fac să treacă timpul mai uşor. Dacă nu dorm bine noaptea, a doua zi sunt zombi până spre amiază.
În sfârşit sunt anunţat că tocmai miercuri (dezamăgire) voi putea pleca acasă. Asta e.
Zilele trec monoton cu injecţia de dimineaţă şi cele două de seară până în dimineaţa de marţi când după injecţie asistenta îmi scoate branula (ooh).
Miercuri mă sună M (acelaşi coleg care mă adusese la spital) spunându-mi că are liber dar că poate F să vină să mă ia. Vorbesc cu G şi îi spun că tata deja vorbise cu asistenta-şefă să cheme o ambulanţă de transport medical, aşa că nu mai este cazul. Ba este. După vreo două ore de la primirea actelor de externare ambulanţa nu-şi face apariţia. Îl sun pe G şi îmi spune că încă e disponibil, însă nu pentru mult timp. Vine şi mă duce acasă. În sfârşit. Un pat comod. Linişte. Mâncare gătită. Mama... e lângă mine, pot să mă ridic şi să-i fac o vizită când vreau. O binecuvântare...
Şi gata asta e tot. Ba nu. Am observat o chestie ciudată: tot stând cu ochii pe pereţi zile şi zile în şir, la un moment mi-am dat seama că nu mai văd bine de aproape. Ba chiar când am pornit netbook-ul acasă am observat că nu pot să citesc mai nimic dintr-o pagină web (ştiţi voi, ecran mic => scris mic). Oricum dacă vi se întâmplă să ştiţi că se rezolvă, la mine îşi revine uşor focalizarea pe aproape, ochiul sau cristalinul îşi recapătă elasticitatea.
Cam asta ar fi. Voi aţi păţit de-astea? Cum a fost? Sănătate tuturor şi să ne auzim cu bine! Pentru că azi este ziua mamei şi tot am pomenit de ea mai sus, vreau să îi dedic o poezioară (compusă de mine, nu luată de pe vreun site). Dacă faceţi mişto, mă supăr să ştiţi! :P
De ziua ta mămico,
Eu îţi încălzesc viitorul,
Să ştii că azi mămico,
Am dat cu aspriratorul
Cineva mi-a injectat prin branulă Ketonal, aşa că am dormit bine, fără dureri. Tot în timpul nopţii s-au terminat perfuziile aşa că am scăpat de grija tubului. Simt o durere pregnantă în zona şoldului dar este suportabilă, greul a trecut.
Meniu de spital. Micul dejun: o cană de lapte (rareori ceai) şi două felii de pâine cu o grămăjoară de brânză de vaci. Prânz: o ciorbă de legume chioară (nici nu are gust că nu e sărată) şi felul doi care diferă: orez, fasole boabe, orez, amestec de legume, orez, mai mult orez, şi ceea ce cred că sunt chiftele de pâine bătrână în sos. Yummy! Cina: acelaşi meniu ca la micul dejun.
E clar că este nevoie de mai mult de atât. Vecinul de vis-a-vis, domnul Pântece lipseşte, probabil este la ICU sau cum i-o spune pe la noi. Florin şi Cristi mai au puţin şi se externează, ei au avut operaţii la mână şi braţ. Lui Nea Grigore îi lipseşte piciorul drept până dincolo de genunchi, Dumnezeu şi cu el ştie ce s-a întâmplat; se externează şi el puţin mai încolo. Până atunci însă ne chinuieşte nopţile trezindu-ne subit cu strigături după rudele lui îndepărtate sau monologând (căci nu-i răspunde nimeni) filosofic la prezenţa sa pe acele coordonate spaţio-temporale...Se pare că are coşmaruri, nasol.
Ziua trece cu convorbiri telefonice cu colegii de la serviciu, cu prietenii şi cu rudele. Îmi aduc aminte de twitter şi trimit câteva rânduri. Imediat primesc o suită de răspunsuri cu diverse urări de bine. E bine, lumea mă iubeşte! :P
Discuţii cu vecinii, citit toate ziarele din salon, ascultat televizorul, ba chiar m-am contorsionat un pic şi pot să mă uit la un film în condiţii bune.
A doua zi după operaţie primul lucru pe care l-am mâncat a fost un pahar de iaurt. Nu mi-era foame (din cauza perfuziilor, poate) dar ştiam că trebuie să bag în mine. Nu vă pot descrie reacţia de vomă la iaurtul ăla. Ar fi putut fi foarte bine un pahar de lapte sau altceva, dar organismul se revolta precum la naşterea unui copil refuză cu încăpăţânare să respire. Deşi ştie că nu are încotro.
Următoarele cuceriri sunt să ai dovada clară că poţi urina şi defeca (ştiu, sună urât), dacă şi astea sunt ok, atunci ştii că eşti pe drumul bun. Eu eram.
Mai trec zile şi încetişor salonul se goleşte, apare între timp domnul Pântece vioi şi nevătămat deşi poartă acum în corp două proteze metalice de şold. Asta îl transformă cumva în cyborg, ceea ce e destul de cool! Pentru el s-au terminat chinurile. Pentru alţii abia încep: nea Gică are probleme la ambele şolduri ceea ce-l transformă în candidatul perfect la poziţia de cyborg.
Din câte se poate observa, Yahoo România a apărut deja şi este funcţional, deşi lansarea sa fusese anunţată pe 9 martie, dacă-mi aduc bine aminte.
Faimosul motor de căutare (nu mai menţionez aici multiplele sale alte valenţe) este pe felie (şi nici nu putea fi altfel): se apropie 8 martie şi subiectul principal care îţi ia ochii pe prima pagină este dragostea. Bravo lor, iar nouă spor la navigat!
În ziua de 22 mai era de menţionat că nu am avut voie să mănânc decât până la ora 20 şi să beau lichide numai până la culcare.
Dimineaţa lui 23 îmi aduce clisma. Nu recomand! :) De fapt e bună în cazurile de constipaţie avansată. Domnul Pântece, vecinul de vis-a-vis e luat pe sus spre sala de operaţii şi simt că-mi vine şi mie rândul. Aşa şi este, sunt purtat pe culoare (urăsc neoanele care aleargă pe autostrata tavanului) spre sala de operaţie, dar sunt parcat pe un culoar, în aşteptare. Aud că „au venit sterilizatele”, trece pe lângă mine un imens dulap metalic pe roţi. Am senzaţia (auditivă) că se revarsă zeci şi sute de chei fixe şi tubulare pe un banc metalic sau pe o podea de beton; asta durează câteva minute bune. Mai sunt întrebat diverse prostii: dacă cunosc că am vreo alergie, ce alte boli am avut, dacă sunt sub tratament, dacă am mai fost operat.
În fine simt mişcare: intru în sală! În mijlocul tavanului tronează o caracatiţă metalică high-tech care seamănă cu un robot doctor de prin cine ştie de film SF de serie B. Înghit în sec... apoi mă liniştesc: amărâta nu are decât trei braţe, două cu buchete de reflectoare şi al treilea cu un monitor cardiac (aşa cred, de jos nu văd decât un ecran LCD şi bănuiesc prezenţa unei console cu butoane).
Anestezia constă în „înţeparea” părţii mediane a spatelui de câteva ori (unele uşor dureroase) şi nu mă întrebaţi că habar nu am dacă a fost vorba de o puncţie rahidiană. Încet, în partea inferioară a corpului se instalează o amorţeală şi-mi aduc aminte de versul Pink Floyd:: „I Have Become Confortably Numb”
O.K.
Just a little pin prick.
There'll be no more Ahhhhhhhh!
But you may feel a little sick.
Sunt aşezat într-o poziţie ciudată, răşchirat pe masa de operaţie, labele picioarelor sunt prinse într-un dispozitiv ce aduce cumva cu cel al ginecologului, mi se ataşează senzorul de puls pe deget, linia de perfuzie în branulă şi manşeta tensiometrului pe braţul drept, imobilizat în unghi drept deasupra pieptului. Presupun că, semi-nud fiind, arăt oarecum comic... Mai aşteptăm să-şi facă efectul anestezia, deşi eu cred că şi l-a făcut deja. Din când în când simt ca prin vis cum cineva îmi trece o pastă de pix peste picior sau pe talpă; îmi dau seama că este băţul ascuţit cu care se verifică efectul anesteziei, dacă asta este însemnă că sunt deja lemn.
Oameni se strâng în jurul meu şi se agită... simt ca şi cum cineva mi-a înfipt un cârlig în coapsă şi trage de el în mai multe direcţii, fără ca aceasta să mă doară. În minte îmi fulgeră imagini cu feline mari care disecă dintr-o lovitură a ghearelor antilopa (v-a plăcut asta, nu?).
De fapt nu simt nimic la operaţie în schimb tot corpul începe încetişor să mă doară datorită poziţiei contra firii, iar braţul drept mi-a îngheţat pe bara de metal. E frig sau mi se face frig şi înţepenesc uşor...
În urechi, în tot acest timp, bate îndepărtata tobă a pulsului de undeva dintr-un monitor...
Din când în când braţul îmi este strâns prieteneşte de aerul pompat de tensiometru...
În stânga am remarcat de mai de mult timp un ecran, iar acum îmi dau seama că am suficient grad de libertate ca să îl privesc. Sunt cu gura căscată: cineva a dat găuri în mine (îmi venise mie un damf de cabinet stomatologic) şi acum introducea şuruburi. Unu... două... (eu zic că ajunge) trei. Aparatul roentgen mobil, special proiectat pentru săli de operaţii se tot învârte în jurul coapsei şi privesc din două unghiuri (de sus şi lateral) grozăvia. Lucrătură serioasă şi de precizie; şuruburile alea lungi şi autofiletante au trecut la milimetru unul de celălalt. Îmi place!
Deja spun cuiva din asistenţă că am înţepenit tot şi mi-a înghetat mâna dreaptă, mi se spune să am puţină răbdare că mai sunt câteva minute. Asta mă linişteşte un pic.
Îmi dau seama că habar n-am cine din cei din jurul meu este doctor şi cine asistent, nu există însemne sau halate diferite.
Gata au terminat, mi se dezleagă mâinile, cea dreaptă fusese prea strâns legată, aud pe cineva „bine mă, dacă legam eu aşa strâns ţipai la mine”. Mă rog. În cele din urmă sunt făcut pachet, aşezat pe o targă, acoperit cu o pătură (ah ce bine) şi transportat pe sub autostrada de neoane „acasă”. Adică în rezervă. Sunt în pat şi dârdâi tot. O asistentă sau soră mă vede şi mai pune două pături pe mine. Îmi revin greu, după circa o oră. Acum sunt ok şi încep să lepăd păturile precum Baba Dochia cojoacele, până la unul. Ciudat gând; îmi aduc aminte de twitter şi mă gândesc ce bine ar fi fost să fi avut pe lângă mine azi un asistent care să dea text live de la operaţie. Ar fi fost ceva, nu?
Bag lichide în mine, în principiu lapte de la spital şi apă plată de la mine şi mănânc câte puţin. Apare taică-meu. Scurtă iscuţie şi merge să mai vorbească cu doctorul. Eu adorm în cele din urmă.
Atât pentru miercuri 23 februarie.
Agitaţie mare la serviciu – se lucrează intens asupra venitului unei categorii de români. Zeci de calculatoare apar peste noapte ca ciupercile, precum şi o locaţie nouă în apropierea serviciului, care a fost amenajată pentru a primi toată tehnica de calcul şi resursele umane necesare pentru a o opera – cam o sută de oameni! Mult du-te vino între cele două clădiri, în plus începe să ningă. Nişte băieţi, ce s-au gândit ei (la cei maxim 8 cm de zăpadă) să dea cu lama. Am văzut ce-a rămas în urma lor, o calamitate, un strat îngust de zăpadă bătătorită pe care se poate aluneca uşor. Şi ninge încă...
Nici nu apuc să mă încălzesc muncind şi şeful meu, W, zice „Hai bă să mergem dincolo să-ţi arăt cum se face...”. Am plecat dar, cumva, pe la mijlocul drumului, am nimerit o pată de zăpadă bătătorită iar piciorul drept a decolat trimiţându-mă la sol. Durere instantanee, tendinţa de a rămâne pe loc nemişcat o vreme. W râde şi face mişto oarecum, încercând să mă ridice; în cele din urmă reuşeşte. Ajung, nu ştiu cum, la serviciu, unde mă prăbuşesc pe un scaun. De aici doi buni colegi mă iau pe sus până la punctul medical, unde mi se dă un calmant şi mi se recomandă urgent o radiografie. Colegii mei se împrăştie ca potârnichiile, unul să-mi aducă actele din birou, celălalt să aducă maşina personală pentru a fugi la Unitatea de Primiri Urgenţe a SCUMC. Aprind nervos o ţigară, gândindu-mă pe câţi omeni îi scot din producţie cu tâmpenia asta.
Vine maşina, vin şi actele însă apare şi şoferul cu maşina de serviciu în care mă urc în cele din urmă şi fugi...
La UPU e pustiu, ca niciodată. Aşa că lumea se ocupă, lejer, de mine: întins pe targă, puls, tensiune. Apoi la radiografie. Aici după efectuarea celor două poze la şold, asistenta îmi spune că suspectează o fractură şi că îmi face una şi la plămâni ca să nu mai fac un drum dacă mă internează.
Fractură = nasol, deci telefon acasă cu explicaţiile de rigoare. La UPU urmează EKG şi vizita doctorului de serviciu de la Traumatologie. Ia radiografiile, se uită urât la ele, se uită urât la mine şi decizia cade precum sabia lui Damocles: operaţie! Pentru că imobilizarea la pat timp de o lună era imposibilă (şi pentru ei, nu aveau cum sa prindă în ghips tot bazinul şi piciorul drept până dincolo de genunchi, şi pentru mine, pentru că m-aş fi urcat pe pereţi, oricât de răbdător şi liniştit sunt).
Înainte de a apuca spre etajul 3, rezerva 10, îl sun pe tata spunându-i să-mi facă trusoul de internat, dându-i vestea proastă că o să mă taie. Ajung sus, la noua casă a mea pentru 8 zile şi iau loc pe un pat în care îmi trag sufletul şi încet îmi revin. Iau contact cu vecinii şi rudele lor, realizez că sunt cu spatele la televizor dar nu mă deranjează prea mult. Mai rău e patul care cred că o să-mi tăbăcească spatele, dar asta este.
Asta a fost amara zi de marţi, 22 februarie.
