Agenda mea

Miercurea asta am fost înapoi la spital şi mi-au scos firele de la operaţie. Am avut noroc tot cu F şi maşina de serviciu, prin amabilitatea şefului cel mare. Noroc pentru că în hărăbaia aia de Dacie break încape cadrul cu care mă deplasam. Până acum. :)
Contrar părerii preconcepute, nu a fost o operaţiune dureroasa. Deloc. Acum stau prin casă, nu am voie să mă mişc prea mult pe picioare. Merg numai cu cârja, am renunţat la cadru, nu mai am nevoie de multă stabilitate, am destulă pe o cârjă, în plus îmi măreşte gradul de mobilitate prin casă. Îmi fac exerciţiile dar din păcate, cel puţin până termin să iau porcăriile astea de anticoagulante (atât de scumpe!) trebuie să stau în continuare întins în pat. Naşpa.

Credit imagine: Sfatul Medicului Ro

Pentru că în episodul 4 am menţionat-o pe mama şi necazurile ei multiple, este cazul să nu-l omit nici pe taică-meu, omul cel mai chinuit pe lume în ultima lună. Nu numai că trebuie să aibă grijă de mama toată perioada cât eu eram la serviciu (de multe ori în schimbul întâi prelungit, până pe la 5-6 după amiaza) dar s-a întâmplat şi nenorocirea cu căzătura mea şi fractura de col femural. Nenorocire pentru el, mi-am dat seama că l-am dărâmat încă de la primul telefon (mi-a fost şi frică să-i dau telefon pentru că are 77 de ani şi hipertensiune şi se putea întâmpla orice). Când l-am văzut pentru prima oară la spital impresia mi s-a confirmat, era distrus de supărare, după voce îţi dădeai seama că îşi reţinea anevoie lacrimile...
Au urmat zile de chin pentru el, nevoit să acorde asistenţă permanentă mamei (uneori şi noaptea, o dureau picioarele săraca) şi în plus să se ocupe şi de boul care a patinat pe zăpadă, cu vizite zilnice la spital aducându-mi una sau alta... Nu am ştiut cum să-l fac să nu vină de două ori pe zi aşa cum dorea şi să stea alături de mine cu orele. L-am convins totuşi, l-a mai convins supărarea şi oboseala proprie care-l secătuia de puteri, fiind nevoit să umble de colo – colo, după medicamente, hrană şi mai ştiu eu câte. Avea deci nevoie mai mult decât noi de odihnă şi asta am încercat să fac.
Zile oribile, ce bine că am scăpat de ele. Au dispărut şi vânătăile de la branulă şi de la înţepăturile în burtă. Acum mai trebuie să scap de anticoagulantele asta care-mi umflă picioarele şi cred că într-o săptămână aş putea să mă sui şi la volan. Nu de alta dar se apropie nişte evenimente şi nu aş vrea să lipsesc, chit că voi merge precum @andymihail, cu cârja!
O să mă opresc aici, nu-mi imaginez ce aş mai putea găsi relevant să scriu. Gata, mă pun eu pe picioare!