Agenda mea

Pe 21, la serviciu. La un institut de cercetări (actual IMT) din platforma Băneasa – aşa zisa Silicon Valley a României. O iarnă liniştită, ceva mai caldă ca aceasta, fără zăpadă şi fără ger (frig era însă în institut, ne încălzeam cum puteam, cu radiatoare). Pe la 10-11 suntem adunaţi toţi în holul de la parter, apoi în parcare, de unde am plecat apoi, în autobuze, la un miting în Piaţa Palatului. Ajunşi la destinaţie ne „înarmăm” cu materialele propagandistice din camion şi înaintăm încet pe străduţe, spre Piaţă. Piaţa plină ochi, sau cel puţin asta era prima impresie. Cu pasul furnicii ajungem totuşi în zone de macadam pe care trebuia s-o „acoperim”. Nici vorbă să vedem faimosul balcon, din poziţia în care eram. Ne aflam cumva aproape, la 10-15 metri, de Biblioteca Centrală Universitară, a cărei arhitectură curbată făcea imposibilă orice ocheadă căte zona menţionată. De ieşit din formaţie – nici vorbă!
Organizarea era foarte bună, parcă nu mai fusesem la un astfel de miting, încât trebuia să stai om lângă om, aproape înghesuiţi. Se putea totuşi fuma o ţigară, dar cu mare fereală, să nu arzi hainele celorlalţi. Acum îmi pare rău că nu am fost atent la vorbele lui Ceauşescu, dar sincer, cine era? Făceam toţi act de prezenţă şi atât. Totuşi parcă am auzit ceva despre „elemente destabilizatoare”, „agenturi străine”, dar nu-mi spuneau mare lucru. Aşteptam să termin şi să plecăm, să predăm pancartele, steagurile şi să ne îndreptăm spre casele noastre.
La un moment dat s-a auzit un zgomot, sursa lui era undeva în afara câmpului meu vizual, la stânga, după clădirea BCU (auzisem cumva ecoul dinspre Sala Mică a Palatului). Acum aş putea spune că a fost o pocnitoare, sau poate, în spaţiul acela imens, un foc de armă. Tot din acel epicentru acustic a început să se audă larmă, voci, ţipete... În curând, precum în cazul unui cutremur, am simţit un val de presiune – şoc – care ne-ar fi dat pe spate dacă nu am fi fost, cum am spus, om lângă om. Al doilea val, concentric cu primul, a a venit mai lent dar mai puternic, obligându-ne la doi paşi înapoi, călcându-ne pe alocuri pe picioare, apoi presiunea, vociferările şi teama de a nu fi călcat în picioare ne-au făcut să ne întoarcem şi să apucăm pe unde vedem cu ochii, spre ieşirea din Piaţă. De fapt nu era posibil, presiunea şi aglomeraţia ne făcea, fără voia noastră, să curgem precum un fluviu în vadul său. Aproape de ieşirea în bulevard, undeva în dreptul Sălii Dalles, aglomeraţia a slăbit, aşa că am cârmit-o pe alei şi străduţe lăturalnice, ocolind Piaţa Palatului dar şi Piaţa Universităţii şi ajungând undeva în spatele „Romartei Copiilor”. Se auzeau zgomote şi voci dinspre Piaţa Universităţii. Colegi de-ai mei o luaseră într-acolo dar au plecat repede când au văzut că situaţia devenea periculoasă. Să mulţumim etern tinerilor (la vârstă dar şi în suflet), care au avut curaj să facă această schimbare de soartă pentru noi toţi.
Fricos ca un iepure, şiret ca o vulpe, am mers alert prin spatele CCA-ului până la Gambrinus, de unde am ieşit în stradă. Linişte aici, părea că lumea de pe stradă nu ştia nimic din ceea ce se întâmpla la mai puţin de un kilometru distanţă. Apoi pe aleile din Cişmigiu, până în spatele Liceului Lazăr şi apoi la Kogălniceanu. De aici, pe drumul mare, m-am dus întins direct acasă, pe jos (vreo 4 km).
Părinţii mei lucrau atunci amândoi în Ministerul Apărării Naţionale. Mama 12 cu 24, tata, ofiţer într-o instituţie militară de învăţământ superior. În zilele ce au urmat am rămas cam singurel. Tata „pe poziţie” la serviciu, iar mama lucrând în schimburi prelungite, amândoi fără a părăsi unităţile respective. Nu mi-a fost uşor.
Ce am făcut, prin ce am trecut mai departe, cum m-am descurcat eu „major şi vaccinat”, în „etate” de 27 de ani, veţi afla din articolele următoare. Că dacă o face Jurnaţul Naţional un an ântreg, oi putea şi eu să strâng în câteva episoade amintirile de câteva săptămâni, nu?
• Imagine (c) România Liberă
• Articol scris offline.