Pe 22 decembrie, din nou la serviciu. Rumoare, discuţii. Şeful nostru de secţie, domnul Olteanu, ne spune să ne pregătim pentru că astăzi va avea loc un nou miting, totodată mustrându-ne în grup pentru „fuga ruşinoasă” din Piaţă. Părea un comunist convins (era membru), un adept înflăcărat. Nu aş fi spus asta dacă aş fi putut privi în viitor şi să-l văd „rănit” la domiciliu de către „terorişti” – locuia chiar vizavi de Televiziune „tovarăşul”, într-o vilă de lux – iar mai apoi Erou al Revoluţiei. Deh!
Mănânc pe fugă, închid biroul şi părăsim clădirea. În parcare – niciun autobuz!
— Tovarăşi, deplasarea se va face în grup, pe jos, de aceea plecăm mai devreme, ca să ajungem la timp. Cu autobuzele ne vom întâlni pe traseu. Autobuzele nu aveau cum să meargă fără şoferi, iar şoferii... erau probabil la Universitate. Ne-am îndreptat, cu pas vioi, deşi fără chef, în direcţia opusă Grădinii Zoologice, apoi la intersecţie am luat-o la dreapta spre comuna Pipera.
Paranteză: încă de atunci comuna arăta janic, lamentabil; puţini erau oamenii gospodari – se vedeau după case şi acareturi – aşa că mă miră că unii erau înnebuniţi, până de curând, să-şi facă căsoaie sau palate într-un loc în care ajungi numai cu gipanu, prin noroaie, iar dejecţiile se adună, scârbos, în bazinele septice de pe domenii...
Cine a mers vreodată într-un grup, timp de mai mult de o oră şi spaţiu de câţiva kilometri buni, ştie că grupul cel mai compact şi numeros se va înşira, în timp, precum fideluţa din supă. Am profitat de această mişcare naturală a grupului şi, la momentul prielnic, fiind plasaţi strategic spre sfârşitul „plutonului”, ne-am oprit „însetaţi” la o fântână, să scoatem o găleată de apă. Când am văzut că nu avea nimeni grija noastră, am lăsat găleata pe ghizdul fântânii şi am şters-o repede pe străduţele abia pietruite din capătul comunei. Acolo îşi aveau căminul părinţii lui Sile. Aici am fost bine primiţi şi omeniţi cum se cuvine (cum se mai găseşte scris prin cărţi), când au aflat oamenii că suntem colegii fiului lor. Oamenii, conform datinei, tăiaseră porcul în urmă cu câteva zile, aşa că afumătoarea – deci şi masa – era plină cu de toate. Mai târziu, cozonacul marmorat şi vinul roşu au ocupat, la rândul lor, măsuţa din bucătărie în jurul căreia ne strânsesem.Am povestit despre ce se întâmpla, despre ce credeam că se întâmpla, atunci nu ştiam încă prea multe. Mai mult se aruncau idei, posibilităţi, „scenarii”... Era cald şi ne era bine, aşa că am stat vreo două ore bune. Am plecat apoi, pe rând, tot pe jos, către casele noastre. Eu am schimbat mai multe mijloace de transport şi am ocolit – de teamă – centrul Bucureştiului.
Când eram încă în afara Bucureştiului, nu mai ţin minte ora, probabil în jur de 13, am văzut câteva maşini, venind dinspre Bucureşti, cu luminile de drum aprinse – lucru nefiresc în plină zi la acea vreme – claxonând frenetic, ba chiar cineva a scos capul pe geam şi mi-a strigat „Ceauşescu nu mai e!”. Auzisem bine oare? Ce voia să însemne aceasta?
• Imagine (c) Eroii Nu Mor Niciodată. Mulţumesc!
• Articol scris offline.
0 Responses to "Cum mi-am petrecut Revoluţia. Partea a 2-a – 22 decembrie"
Post a Comment