Agenda mea

23 decembrie. Nici vorbă să mai merg la serviciu. În jurul casei – situată la o staţie de autobuz depărtare de Ministerul Apărării Naţionale, la acea vreme aflat în zona Orizont – ţiuiau şi pocneau diferite proiectile, aşa că nu eram nebun să ies (admit să fiu considerat laş!). Maică-mea nu a mai trecut pe acasă până nu s-a terminat alarma. O auzeam din când în când la telefon. Pe tata îl ştiam „pe baricadă” la Academie.
Aveam un prieten, Mihai, pe care-l consider prieten şi astăzi, deşi l-am văzut o singură dată anul trecut, şia asta pentru că eram în vizită la mama lui, ier el era „în trecere” pe acolo. În anii '80 şi chiar '90 aveam stabilită o vizită săptămânală, la el acasă, cel mai des sâmbăta. Nu aş putea spune exact cum s-a întâmplat, dar am stat o zi, poate două la el acasă şi am şi dormit acolo. Ne simţeam bine, eu fiind totuşi îngrijorat , cu gândul la ai mei şi la ce se întâmpla în Capitală şi în ţară.
În rest, când eram acasă, stăteam întins într-un pat şi mă uitam la televizor unde se prezentau oameni până ieri necunoscuţi şi întâmplări incredibile: „teroriştii” erau peste tot, la Radio, la Televiziune, „trimiteţi Armata să apere X obiectiv!”. Aveam totuşi conştiinţa că trăiesc un moment istoric. Coboram la parter şi mâncam, apoi urcam ca orbetele, pe întuneric, înapoi în camera „bună”, cea mai ferită de focurile de afară. Într-o seară mi-am făcut curaj şi m-am urcat pe cada de baie pentru a vedea ce este afară, de auzit, asurzisem deja. Curiozitatea învinsese frica. Am aruncat o privire prin colţul geamului şi am înţeles că zgomotele, câteodată foarte puternice, erau sincronizate cu un joc de lumini multicolore – trasoarele.
Normal că peste câteva zile, atunci când s-a mai liniştit agitaţia, odată cu capturarea, „judecarea” şi executarea tiranilor, am ieşit din casă, încercând să ajung la serviciu. Dar ce-mi vedeau ochii? În cartier unele case erau ciuruite, mai ales blocurile de 4 etaje din apropierea Ministerului (vizavi). În faţa Complexului Comercial Orizont, două transportoare (automobile) blindate (ABI) – nu mai văzusem aşa ceva – care aveau şi o mică turelă cu locaş pentru armă de foc şi vizor pentru trăgător (vezi imaginea). Erau avariate şi zăceau undeva între zona verde şi şosea, aproape de intersecţie, inscripţionate în mod idiot „terorişti”. Cadavrele mutilate ale ocupanţilor vehiculelor, ba chiar şi profanate ulterior, erau împrăştiate în jur. Oamenii aceia erau militari, ei fuseseră trimişi acolo într-un scop, însă cei din Minister, speriaţi, neştiind cine erau, au tras cu tancurile în ei... Era un tablou oripilant, suprarealist, incredibil...
Am început să merg la serviciu zilnic şi acolo să ne povestim unul altuia prin ce întâmplări am trecut. Un coleg, Vali, spunea că el a vrut să iasă din Bucureşti, împreună cu soţia, să meargă la casa părinţilor lui, undeva în provincie. A fost oprit şi legitimat de câteva „patrule civile” care instalaseră baricade pe şosea, una dintre ele mai, mai, să înceapă să tragă. Erau vremuri teribile, lumea era dată peste cap, prietenul de ieri era descoperit azi a fi terorist, securist, trădător de patrie etc. Tot atunci, în ianuarie, ţin minte că începuseră să se înmulţească ziarele precum ciupercile după ploaie. După atâţia ani de „ziare centrale”, „organe ale partidelor”, oricine avea oarece bani şi cunoştinţe în domeniu îşi făcea un ziar, un tabloid de câteva pagini.
Mai sunt, fără îndoială, multe de spus aici, dar mă opresc în ideea că veţi reveni cu detalii în comentarii. Chiar, voi cum v-aţi „petrecut” Revoluţia?
• Imagine (c) Malasorte, utilizator Cartula. Mulţumesc!