Agenda mea

Credit imagine: GastroWiki Imagine folosită cu permisiunea autorului

Dacă tot am zis aici că am mai scris pe la jurnale :-P, hai să vă şi redau articolul respectiv: O peştiadă de pomină, publicat în Jurnalul de bucătărie, supliment al cotidianului Jurnalul Naţional, în februarie 2005. Dacă vă place povestea asta adevărată, lăsaţi un comentariu, iar dacă vreţi să încercaţi reţeta, o puteţi face fără griji, e verificată!
Într-o seară tăcută de vară primesc un telefon de la un prieten cu care ma vedeam destul de rar. „Vino – zice el – că organizăm o peştiadă.”
Nepreaştiind eu despre ce este vorba, pe la orele 8 din seară mă înfiinţez la locuinţa părinţilor lui, o vilă cu etaj, cu teiul din faţa casei foşnind uşor în vânt.
După o jumătate de oră, timp în care am pus ţara la cale, am luat maşina şi am plecat la cumpărături de ultimă oră: bere şi pâine – cam multa pâine, după părerea mea.
La întoarcere dăm de noi membri ai nocturnei noastre congregaţii. Acum aflu şi de faptul că, urmând un ritual doar de „aleşi” cunoscut, în seara aceasta se va găti peşte... Dar cum? Iată că pregătirile încep; se asmute focul asupra vreascurilor din cuibul de cărămizi. Un „ucenic” curăţă grătarul bine cu peria de sârmă, apoi îl unge cu atenţie cu o bucată de slanină (ce a mai rămas de anul trecut).

Credit imagine: MegaFishNet

Pe de altă parte, la loc ascuns, în bucătărie, se pregăteşte ceea ce va fi numită cu respect „Zeama”! Gazda, mare meşter bucătar, ia peştii pe rând (6 bucăţi macrou decongelat, cam unu de persoana, maximum doi), le retează capetele şi cozile şi îi taie uşor pe burtă, ca să se poată întinde bine, în aşa fel încât vom vedea pe o parte pielea (spinarea), pe cealaltă carnea şi oasele. Astfel aranjaţi, se pun pe grătarul gata încins. Tot în bucătărie, mai din timp, pe aragaz se pregateşte o cratiţă mare, atât de largă încât să poată găzdui lejer peştii cei întinşi. Se umple cu 3 litri de apă şi se pune pe foc. Dupa ce fierbe (şi aici este toata minunea), meşterul adaugă, dupa regulile bunului-gust şi inspiraţia de moment, doi ardei iuţi tocaţi mărunt, 1/2 plic de frunze de dafin, 2-3 cepe mari tăiate julienne, 1/2 căpăţână de usturoi curăţată şi tocată mai mare, 2-3 linguriţe cu bază pentru mâncăruri, o lingură rasă de piper boabe, o linguriţă de boabe de muştar, o linguriţă cu vârf de boia dulce. Amestecă totul bine cu o lingură de lemn şi gustă. Se uită la mine, vede că-l urmăresc cu atenţie şi-mi spune şugubăţ: „Ei, şi ce mai găseşti prin casă...” Văd că păstrează aproape sarea, pentru a ajusta, după gust, aroma. Macroul este gata, gazda ia ultima bucată de pe grătar şi, după ce trage cratiţa de pe foc, îi aşează cu grijă, pe rând, unul peste altul; pune deasupra 1/2 legătură de pătrunjel (tocat din vreme – am uitat să spun), apoi pune repede capacul!
Acum gazda ne spune că trebuie să aşteptam puţin, să intre bine „zeama” în peşti. Ce să mai spun că după încă o bere şi două ţigări (cam 20 de minute pe ceas), toata lumea cere, nerăbdătoare, descoperirea cratiţei.
Meşterul bucătar aşterne cu ajutorul nostru masa, cam şubredă, dar care acum arată ca de sărbatoare cu un ştergar ţăranesc pe ea. Farfuriile aduse sunt – surpriză – de ciorbă! Şi am aflat apoi de ce; aflaţi că peştele s-a servit împreună cu „zeama”, la sfârşitul mesei „disparand” împreună şi peşte, şi zeamă din cratită şi farfurii! Pentru asta gazda a lasat la îndemână un polonic, pe care ni-l disputam unul altuia. Iar pâinea, despre care aveam impresia că este prea multă, s-a terminat cu mult înainte de finalul festinului.
În afara de bere, la peşte a fost „descoperita” prin pivniţă o sticlă de ţuică de prune „adevarat”, de prin zona Vâlcii. Bun înţeles că la atmosfera deosebită au contribuit şi curtea înverzită, lumina de la uşa din spate, cernută prin frunzişul pomului din curte, căldura jarului adormit în cuibul de cărămizi şi, bineinteles, muzica îndrăcită a lui Goran Bregovici. Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul. Nimeni nu a avut răgazul să arunce o privire la ceas. Totuşi, incredibil, se strânsese de 2 dimineaţa. Fiind sâmbătă, „supravieţuitorii” au continuat cheful, atunci când „teatrul de operaţiuni” s-a mutat în pivniţă, cu horincă tocmai de la Maramureş, zacuscă cu ciuperci şi murături (mâncate toate fără pâine!), „furate” din rafturile cămării. Dar asta este deja altă poveste...