Agenda mea

• Dar acesta, din 1986, nu putea fi comparat cu cutremurul distrugător din 1977. Pe atunci eram în clasa a zecea şi mă pregăteam pentru teza la fizică. Eram la biroul meu şi repetam cu voce tare pentru că mă „asculta” mama, care şedea pe pat şi tricota ceva (era timpul puloverelor făcute în casă, iar mămicile şi soţiile se întreceau în a găsi noi modele, care de care mai dificile şi colorate, unele copiate de prin Neckerman).
Am simţit o mişcare şi am început să „recit” şi mai abitir, fiind convins că mama era în spatele meu (simţeam cum s-a sprijinit pe spătar şi se mişca uşor scaunul) şi mă „verifica” cu cartea, care era aruncată pe pat în stânga mea. Aşa că nu mi-a venit bine când mi-a spus: „Nicu, nu mai împinge cu piciorul în pat, că pierd şirul la număratul ochiurilor!”
Mi-am aruncat privirea peste umărul stâng: mama era la locul ei, pe pat şi nu în spatele meu. M-am ridicat neliniştit şi aveam de ce, lustra din tavan se balansa uşor. Am spus „Mamă, e cutremur!” şi am sprintat amândoi către sufragerie, unde taică-meu scria de zor la birou despre cine ştie ce bătălie, deşi bibelourile dansau deja, zgomotoase, în vitrină. A trebuit să ţip la el: „Tată, e cutremur!”; s-a ridicat buimac dar şi-a dat seama imediat ce se întâmpla şi a venit lângă noi în holul mic, înghesuindu-ne toţi în rama uşii.
Mama i-a spus că una dintre biblioteci avea să cadă, mai mult ca sigur, făcând ţăndări totul în cale, inclusiv preţiosul televizor alb-negru. Bineînţeles în mult mai puţine cuvinte şi pe un ton imperativ. Eu eram paralizat; deşi auzisem poveşti despre cutremure, acesta era primul meu cutremur de proporţii (şi sper singurul de această magnitudine din viaţa mea).
L-am urmărit pe tata cum făcea eforturi să îşi menţină echilibrul, apoi împingând puternic în biblioteca rebelă (grea, din lemn, plină ochi cu cărţi, cu o înălţime de 1,60 m, putea să-l zdrobească pe tata dacă se prăbuşea). Ba, la un moment dat, a mai luat şi un lucru care aluneca de pe televizor şi s-ar fi putut sparge, cred că era vorba de peştele de sticlă de pe mileu :)), simboluri ale epocii. (Mama, după câteva secunde se răzgândise şi voia ca el să revină între noi, în siguranţă). El mi-a spus că, privind o secundă pe geam, a văzut cum se balansau blocurile de vizavi, de la un capăt la celălalt al ferestrei. De fapt noi eram cei care ne balansam, la etajul 6 din 10, din fericire pe lungimea clădirii. Oricum, am scăpat fără nicio distrugere în apartament, dacă excludem vreo două borcane sparte, asta în mare măsură şi datorită tatei. Bucureştiul a fost însă lovit puternic şi multe clădiri dărâmate, între care blocurile Scala şi Dunărea (şi încă multe alte clădiri, centrul capitalei fiind cel mai afectat), blocul OD din Militari şi încă unul pe strada Lizeanu).
• Aici doresc să închei această serie, deşi ar fi fost încă foarte multe de spus, dar nu vreau să plictisesc. Nu am mai pomenit de revistele Pif (dar puteţi citi aici) şi Rahan, de „ieşirile” lui taică-meu cu suporterii stelişti prin ţările socialiste (şi nu numai), de Cenaclul Flacăra şi marii artişti care îl compuneau şi câte altele...
Am folosit numai „colecţia personală” de amintiri, aşa că aceste însemnări sunt cât se poate de autentice, dar nu pot nega că mi-am adus aminte anumite aspecte mult mai uşor folosind resursele online. Dintre acestea doresc să citez un articol din Adevărul despre dulciuri şi un blog foarte nişat pe această temă, interesant, de care nu m-am dezlipit cu orele: La trecut, în care veţi găsi mult mai multe amintiri şi obiecte familiare din acea epocă.
• Sursa imaginilor: sus – blocul Dunărea (în spate se vede biserica Enei) de la domnul Dan Vartanian (Flickr), jos – blocul Scala, imagine Amos News, aflată în galeria foto Ziarul Personal.