• În primăvara anului 1986 a avut loc dezastrul de la Cernobîl. În presă nu s-a scris nimic la început, totuşi s-a aflat – veştile circulau din om în om. Ne puneam tot felul de întrebări: dacă vom fi şi noi iradiaţi, dacă legumele, fructele şi cerealele mai sunt potrivite consumului sau sunt compromise... Mi-aduc aminte că, într-o zi, mi-a adus taică-meu o pastilă, pe care m-a pus s-o înghit. Era o tabletă cu iod, nu ştiu de unde făcuse rost de ea, erau foarte căutate dar, până la urmă, s-au dovedit inutile, norul radioactiv evitând la limită „spaţiul nostru aerian”. Toată lumea era speriată, deşi în mass-media informaţiile au fost puţine şi au apărut târziu.
• În vara aceluiaşi an am insisitat să merg la mare, mergeam cu Mihai, un foarte bun prieten din vecini şi mama lui. Părinţii mei au încercat să mă convingă să renunţ la vacanta de 10 zile, argumentând că sunt radiaţii mari pe litoral, dar nu au reuşit, cumva am ştiut să-i liniştesc (aveam o persoană matură cu noi şi am promis să sun în fiecare zi).
La mare era (încă) frumos, satul de vacanţă din Mamaia ne întâmpina, mereu primitor, cu parcul de distracţii, promenadele pe malul canalului, plimbările cu trenuleţul ce făcea înconjurul Lacului Tăbăcăriei, satul de vacanţă cu excesul de restaurante ce reprezentau aproape toate judeţele ţării. Hotelurile, aproape pline mereu în sezon, căci erau accesibile omului de rând, ofereau o paletă îngustă de „distracţii”. Puteai vedea un film la televizorul color (uau!) din lobby, sorbi tacticos un cocktail cu nume aburitor la bar sau pur şi simplu citi o carte sau un ziar în holul spaţios al hotelului. Noroc cu terenurile de minigolf, numeroase în Mamaia, şi cinematografele în aer liber, la care eram „abonaţi”.
La mine în hotel (Doina) – spre deosebire de altele, cum era şi Riviera, unde trăseseră Mihai şi mama lui – pe terasă funcţiona o „ceainărie”, care avea o mulţime de locuri la mese (mai tot timpul libere); un loc răcoros, acoperit de parasolare imense. Punctul de atracţie era, bineînţeles, vederea panoramică asupra întregii staţiuni, accesibilă oricui dar cunoscută de puţini. Nu visa nimeni nicio telegondolă pe vremea aia... Şedeam la umbră ca un
belfer şi fumam boiereşte ţigările hipermentolate „rostuite” de la polonezii pe care-i găseai mai mereu la „solariu”.
Aici m-a prins şi
cutremurul din 1986. 31 august, ora 0:28. Momentul de spaimă trecut, era oarecum nostim să ne fi văzut pe toţi în pijamale pe hol, cu privirile speriate şi vorbind fiecare pe limba lui (străinii veneau încă în număr mare în vacanţă în România). A fost, oricum, un cutremur slab, nu şi pentru ai mei, care au aflat că sunt sănătos şi nevătămat abia peste nouă ore, când am ajuns dimineaţa la punctul PTTR din centrul staţiunii. Până la primul telefon mobil mai aveam de aşteptat 12 ani...
• Surse imagini: sus – Wikipedia, mijloc – Jurnal de călătorie, jos – Mamaia Litoral.
• În primăvara anului 1986 a avut loc dezastrul de la Cernobîl. În presă nu s-a scris nimic la început, totuşi s-a aflat – veştile circulau din om în om. Ne puneam tot felul de întrebări: dacă vom fi şi noi iradiaţi, dacă legumele, fructele şi cerealele mai sunt potrivite consumului sau sunt compromise... Mi-aduc aminte că, într-o zi, mi-a adus taică-meu o pastilă, pe care m-a pus s-o înghit. Era o tabletă cu iod, nu ştiu de unde făcuse rost de ea, erau foarte căutate dar, până la urmă, s-au dovedit inutile, norul radioactiv evitând la limită „spaţiul nostru aerian”. Toată lumea era speriată, deşi în mass-media informaţiile au fost puţine şi au apărut târziu.
0 Responses to "Amintiri din „Epoca de Aur”. Partea a 6-a"
Post a Comment