Agenda mea

• Cât despre băuturile de atunci: „Pepsi”-ul era la mare modă dar era destul de greu de găsit. Cât despre „Coca-Cola” nici pomeneală, ei nu penetraseră „lagărul socialist”. Pe litoral „Pepsi” era prezent în toate restaurantele hotelurilor mai cu moţ. mai târziu a dispărut de tot, fiind înlocuit cu un surogat nereuşit: „Quick Cola”.
În topul preferinţelor puştanilor, după Pepsi urma Cico şi apoi o varietate de băuturi care conţineau suc de struguri, deci eau slab alcoolizate (5 grade). Denumirea lor generică era „wine cooler” (sic!), „vin uşor, produs natural din struguri şi arome”. Foarte preţuit era şi „Bem-Bem”, care era însă un sirop concentrat şi deci trebuia preparat acasă cu sifon sau apă minerală. Bineînţeles era mereu căutat pe rafturile alimentarelor nectarul bulgăresc, la sticle de jumătate de litru, care era deosebit de gustos şi hrănitor.
[În imagine o reclamă la „Tropical” imprimată pe o mănuşă de bucătărie – fragment]
• După fiecare salariu, mama pune deoparte banii pentru plata facilităţilor şi ce rămânea îi împărţea ca să ajungă de cumpărături pentru toată luna (taică-meu nu dadea bani în casă, el făcea cumpărăturile mari şi strângea banii la CEC). Când se termina luna şi îi mai rămâneau ceva bani, mă trimitea cu un borcan la cofetărie, unde îl umpleam cu îngheţată, pe care o savuram în linişte, în familie.
• Dulciuri: la limita de jos a biscuiţilor era „Eugenia” care deşi iniţial avea o cremă bună, cu timpul a devenit execrabilă, numai margarină şi ceva praf de cacao. La polul opus erau biscuiţii „Poiana” care, nu numai că aveau o cremă mult mai bună, dar erau şi înveliţi în ciocolată. Ciocolata, fie că era de la Kandia (Braşov) sau de la Excelent, era acceptabilă, totuşi nu se putea compara cu cea din occident, „Toblerone” sau alte minuni dulci elveţiene pe care la noi le găseai numai în „shop”-uri. Dar acelea nu le puteai cumpăra decât dacă dispuneai de „valută forte”. [Poiana, Eugenia veche, ciocolata veche]
• Cafeaua bună, adevărată, se găsea foarte rar în magazine. Cel mai uşor puteai s-o procuri de la casa de comenzi sau de la o rudă sau cunoştinţă. În „comerţul socialist de stat” se găseau în cantităţi nelimitate înlocuitorii de cafea, cum era năutul; se găsea destul de des cafea „amestec” (năut + 20% cafea). Mai era răspândită marca „Inka”, care era de fapt un înlocuitor de cafea solubil extras din cereale. Se mai găsea, prin anii ’70, mai ales prin magazinele orăşeneşti, cafeaua instant R.D.G.-istă „Mocca”, care era foarte bună şi era căutată mai ales de bucureşteni, localnicii nepărând foarte interesaţi.
Spre sfârşitul anilor ’80, taică-meu se înţelesese cu şoferul unui autobuz ce aducea periodic în ţară delegaţii şi turişti din Moldova, să-i aducă „Ness”, adică cafea instant, care se părea că se găseşte din plin la Chişinău. Lui Volodea îi convenea plata în lei, fie că aveau valoare în Republica Sovietică Socialistă Moldova, fie fie că găsise o modalitate de a-i schimba profitabil.
• Surse imagini: mijloc – Begapam, jos – eCumparaturi.