Agenda mea

Astă seară am fost la Eurocinema care, într-adevăr se află chiar vizavi de Teatrul Bulandra, la Izvor. Aşa că l-am găsit uşor, deşi acum am fost pentru prima dată şi eram şi în întârziere. Mulţumesc ZBB pentru invitaţie!
Filmul prezentat a fost Orfelinatul, lansat în ianuarie 2008 în S.U.A. şi în aprilie acelaşi an în România.
Filmul este o dramă care împrumută câte ceva de la genurile psihologic, paranormal şi horror. Povestea are ca personaje centrale o familie care locuieşte casă foarte mare, eu aş spune palat, casă care personajului feminin (Laura) îi stârneşte amintiri, este casa în care a funcţionat un orfelinat, iar ea, copil, era instituţionalizată aici. Intenţia ei este să aibă în îngrijire cîţiva copii cu dizabilităţi, cărora să le facă copilăria frumoasă aşa cum a fost a ei.
Fiul lor, Simon (adoptat şi el), care din nefericire este infectat cu HIV şi nu se ştie cât va mai trăi, beneficiază din plin de locaţia deosebită a casei, în mijlocul unei grădini, în apropierea unei plaje izolate.El susţine că are doi prieteni imaginari (lucru  care am aflat că este perfect normal la o anumită vârstă) şi în cursul unei plimbări vizitează o peşteră pe malul mării unde găseşte un al treilea. Părinţii nu prea pricep despre ce este vorba dar au speranţa că atunci când copii vor sosi, el va uita de cei imaginari, făcându-şi prieteni reali.
În ziua în care are loc mica petrecere de recepţie a copiilor, care poartă măşti şi se distrează, mama îl cheamă pe Simon să coboare şi să se întâlnească cu ceilalţi copii. Simon nu vrea asta ci să-i arate mamei sale unde stă unul dintre (aşa zişii) prieteni imaginari. Mama nu are timp de asta şi coboară, întâlnindu-se în casă cu un personaj necunoscut, cu un sac pe cap. Acesta o face să intre în baie, apoi închide uşa prinzând-i mâna în uşă şi încuind-o. La sosirea soţului se forţează uşa şi disperată, începe să-l caute pe Simon. Intră şi în debaraua în care dorea să intre copilul dar nu-l găseşte şi dărâmă nişte schele (acesta este un punct important).
Copilul a dispărut şi nu este de găsit. Este chemată în ajutor poliţia, ba chiar şi o echipă de cercetători în domeniul paranormal împreună cu un medium. Nu se rezolvă nimic, nu îl găseşte nimeni pe Simon, mama este disperată şi va încerca să facă ceea ce i-a spus mediumul şi anume să creadă pentru a vedea. Pentru asta îşi aduce aminte de un joc cu indicii, cu ajutorul căruia găseşte, într-o clădire anexă, saci plini cu cenuşa şi osemintele unor copii, care sunt imediat identificaţi de Laura ca fiind foştii săi colegi de orfelinat. Se încheagă astfel inima filmului: este vorba de suflete chinuite care nu pot părăsi lumea noastră până ce nu-şi vor găsi împăcarea.
În continuare Laura încearcă un vechi joc de când era ea copil, „un, doi, trei, la perete stop”. Această frază, repetată precum un descântec, îi aduce parcă fără voia lor pe copii pierduţi, după care fug care încotro. Laura încearcă să vorbească cu o fată şi o urmăreşte în debaraua unde îl căutase mai înainte pe Simon. Aici descoperă o uşă ascunsă şi găseşte o scară ce duce în subsol. În subsol crede că l-a găsit pe Simon în viaţă (trecuseră deja nouă luni de la dispariţie) dar nu este decât o iluzie. pe adevăratul Simon îl găseşte căzut la marginea scării, unde observă şi balustrada ruptă. Atunci îşi aminteşte că auzise zgomote dar nu ştiuse de unde vin, apoi când a plecat a mişcat din loc o parte din schelele împrăştiate în debara, astfel blocând uşa ascunsă şi condamnându-l pe Simon la o moarte timpurie şi urâtă.
Realizează propria greşeală şi stă la fereastră cu Simon în braţe şi ia mai multe pastile.Apoi, pe nepusă masă, farul care în copilăria ei inunda faţada orfelinatului funcţionează din nou, aruncând raze pline de speranţă asupra Laurei, care-şi doreşte ca fiul ei să se întoarcă la ea şi iată că Simon spune: „Mami, pot să mă trezesc?”. Bucurie nespusă se citeşte pe faţa Laurei însă rămâne interzisă atunci când vede că din paturile pe care le aranjase pentru copii pe care-i aştepta, coboară foştii săi colegi de orfelinat. Care o şi recunosc: „Laura, tu eşti, dar ce e cu tine ai îmbătrânit precum Wendy!”. Aşa se întâlneşte şi se îmbină prezentul cu trecutul şi viitorul, într-o lume paralelă şi puţin vizibilă pentru oamenii de rând.
În schimb, în realitate, soţul Laurei, Carlos, depune flori la monumentul funerar ridicat pentru a-i omagia pe Simon, Laura şi colegii ei din copilărie.
Ştiu că nu am putut fi succint şi nici nu am putut face o sinteză clară a filmului aşa că mai jos reproduc sinopsisul aflat pe pagina filmului de pe CinemaRX: 

Laura şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei într-un orfelinat de la malul mării, în compania celorlalţi copii, pe care-i considera proprii fraţi şi surori, şi a personalului grijuliu al instituţiei. După 30 de ani, femeia se întoarce în locul în care a copilărit, împreună cu soţul Carlos şi cu fiul lor de şapte ani, Simon, dorind să renoveze clădirea pentru a o transforma într-un adăpost pentru copiii cu dizabilităţi.
Noua casă şi împrejurimile misterioase ale locului îi trezesc imaginaţia micuţului Simon, care începe să înşire o serie de poveşti fantastice. Pe măsură ce ziua inaugurării se apropie, Carlos este de părere că fiul lor inventează totul pentru a primi un pic de atenţie, dar Laura devine treptat convinsă că în spatele vechii case se ascunde ceva ce ar putea să-i rănească familia.

Am pomenit de două filme, al doilea fiind Şapte suflete (Seven pounds), dar despre el voi scrie mai târziu.
• Afişul şi sinopsisull sunt preluate de la CinemaRX, mulţumesc!