Agenda mea

Începând cu fatidica zi de 7 august (sper să nu mă înşel) şi până în ziua de astăzi – douăzeci de zile numărate – am trăit un calvar al incertitudinii, al frământărilor şi al unei aşteptări încordate. Bine că nu am dat în patologic.
Din secunda în care mi-am dat seama că postul pe care l-am ocupat – aş vrea să cred că în mod onorabil – timp de 12 ani („împliniţi” pe 15 august a.c.) a dispărut în neant precum o picătură de apă într-o zi caniculară, nu am mai fost în toate apele mele.
Nu mai are rost să spun că acasă nu mai eram în stare nimic, nu mai aveam chef să dezgheţ congelatorul, să duc gunoiul şi nici măcar să mai dau drumul la calculator. La serviciu eram pe linia de plutire, executând de silă de milă sarcinile de serviciu precum un zombi.
Între timp am devenit şi pieton, datorită unui nenorocit de taximetrist (nu degeaba le spune taică-meu pieţari), pentru detalii epice vezi postul Ceasul rău, pisica neagră.
După lungi aşteptări ziua de azi a sosit ca o izbăvire. Dublă. Cu puţin înainte de ora 15 am aflat că pot să mă duc să-mi „ridic” maşina, iar la 15.40 am fost sunat de doi colegi nerăbdători să-mi aducă la cunoştinţă faptul că noul stat de organizare, cel modificat, a fost aprobat şi deci, iată, acum pot să respir uşurat, eliberat de amarul pe care de atâtea zile îl ascund în suflet (deşi nu cred că am reuşit atât de bine).
Dar iată că toate supărările au trecut: „All's well that ends well!”
• Imaginea este (c) Óscar Cánovas