Agenda mea

Nu cred că poate fi un om mai fericit decât acela care-şi aduce părintele acasă de la spital. Eu, cel puţin, exultam pe drumul către casă, simţeam că am aaaripi...

*

Tot mă gândeam eu destul de des la ce se va întâmpla când părinţii mei vor fi bătrâni, când îi vor încerca bolile şi necazurile, şi cum mă voi descurca. Uite că am avut parte de un sneak preview.

Săptămâna asta, pe 25, primesc un telefon de acasă: să vin repede – a căzut tata; dacă pot, să plec chiar mai devreme de la serviciu. Fireşte, anunţ şi pot pleca.

Acasă, tata – în camera lui – stă pe scaun şi citeşte sau scrie. Nu poate vorbi prea bine, mai mult şopteşte. Îmi spune că a avut un moment de ameţeală (avusese încă unul cu câteva zile înainte) şi a căzut pe o mobilă, lovindu-se urât. Mă rog de el minute întregi: hai să mergem la spital, la camera de gardă; nu, că are programare, oricum se duce mâine la doctorul lui; tată, ştiu eu ce ţi se mai întâmplă mâine, dacă mai ajungi la spital, hai acum, mergem cu maşina etc.

În sfârşit, cum, necum, se decide şi mergem. La camera de gardă lumea se mişcă destul de repede: luaţi loc aici, vine imediat cineva; da, ce s-a întâmplat, vă doare, cum aţi căzut, dezbrăcaţi-vă să văd zona... Acum văd şi eu cum arată rana: urât, e „zgâriat” rău unde a căzut pe colţul mobilei şi vânăt tot în partea stângă spate. Pe scurt vin doctori (asistenţi etc.) şi pleacă; este supus unei examinări atente: tensiune, E.K.G., ecografie, radiografie etc.

În final, după ce s-au edificat (eu nu!) au chemat o doamnă doctor de la Secţia traumatologie toracică II, care mi-a spus despre ce este vorba (două coaste fracturate) şi despre ce nu este vorba (pancreas sau alte organe afectate) şi l-a întrebat: vreţi să rămâneţi la noi pentru câteva zile? Vă avem sub supraveghere şi trebuie să mai facem o serie de examene. Spre surpriza mea, tata acceptă (destul de repede, fără vreo intervenţie de-a mea) şi mergem cu un brancardier, la etajul 5.

Pe 25 şi în zilele ce au urmat am venit la el zilnic, aducându-i lucrurile de care avea nevoie, iar pe 28, l-am adus acasă. Este mai bine acum, vorbeşte normal, ia medicamente pentru a-şi putea controla durerea, dar... îl doare la fiecare mişcare, asta este.

Nu aş putea încheia fără să mulţumesc personalului Spitalului Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila” care ne-a ajutat, oamenilor de la Unitatea Primiri Urgenţe şi Secţia traumatologie toracică II în special.