Agenda mea

Aveam şi noi un parc în cartier, unul chiar foarte căutat, ba de elevii liceului din apropiere, ba de vecinii care ieşeau cu copii, mai ales vara, când se însera. Acum doi ani, când am plecat într-o dimineaţă la serviciu am văzut că întregul parc era împrejmuit cu un gard de sârmă, în interior apărând un fel de colibă încropită din diverse materiale, unde a stat peste vară, zi şi noapte, un fel de paznic şi un semn pe care scria, culmea nesimţirii „Proprietate privată / (un număr de mobil, şters ulterior) / nu este de vânzare”.
Cum s-a reuşit ca peste noapte o proprietate a statului şi nu doar a statului ci şi a locuitorilor din zonă, poate deveni privată, numai „cei aleşi” ştiu.
Viaţă uşoară nu a avut parcul nici înainte, din când în când se găsea un nefericit şă-şi arunce gunoiul din casă în colţul parcului. Parcă era un semn, grămada creştea apoi zi de zi, până când era ridicată de cei de la salubrizare.
Gardul viu, la rândul lui, era tăiat cam odată pe an de un vecin mai vrednic, acum cine să-l mai tundă?
De vre-un an, a apărut o carcasă de maşină pe trotuar, veneam spre casă când am văzut o platformă plecând în trombă şi am zărit-o, acoperită cu o husă ieftină. De-abia luna trecută s-au „sesizat” cei de la primărie şi au lăsat o „somaţie” hilară către un proprietar imaginar al epavei. No comment.
Vorba aia proastă, trăim în România...