Joi primesc un mesaj de la @voiculesti că ar vrea să vină în vizită, îi răspund că nu este cazul, oricum gestul contează, este un adevărat gentilom şi singurul din online care s-a propus (acum sincer să fiu şi cel mai apropat de mine, am fost prin locuri, am făcut lucruri împeună). Ca să mă trezesc, duminică parcă, cu el şi cu @kiritweet în salon! Ce surpriză (ok, mă sunase la telefon să-mi spună că vin şi să mă întrebe pe unde) şi totuşi, ce surpriză să-i văd pe viu, în faţa mea... Acesta a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit în timpul cât am fost internat (acesta şi doamna Pântece care mă ajuta la orice pas – sărut mâinile, sunteţi o Doamnă!). Pentru că nu vreau să fiu nici partizan nici răutăcios, voi spune că o mulţime de colegi şi prieteni s-au oferit să mă ajute cu ce am nevoie sau să treacă să mă vadă. Tuturor le-am mulţumit, spunându-le că voi apela la ei la nevoie şi că nu este nevoie să vină în vizită, la urma urmei fiecare are deja problemele lui: ba o puştoaică de îngrijit, ba o mamă căruia trebuie să-i fie aproape şi câte şi mai câte. Faptul că ei au venit, şi le mulţumesc din inimă că au făcut-o, nu înseamnă decât că au trecut peste negarea mea şi asta spune ceva.
Nici nu ştiu când mă externează, dar dacă nu a fost vineri – cum speram – atunci poate luni sau marţi, incertitudinea mă omoară.
Soseşte seara un nou vecin, ce să vezi, căzut pe gheaţă ca mine. A deschis uşa automobilului şi a călcat pe trotuar, câteva secunde mai târziu era înşirat pe jos, aşa cum fusesem şi eu... Simpatizez cu el, îi spun că am păţit acelaşi lucru, numai că el are piciorul rupt din gambă (probabil ca mama). Ups, am scăpat-o pe asta!
Paranteză deschisă.
Mda, ar trebui să spun aici, ca să aveţi în faţa ochilor întreaga imagine, că maică-mea şi-a rupt şi ea piciorul cam cu trei săptămâni înaintea mea! Chinul de pe lume: ambulanţa a venit în două ore, pe hol la Municipal era frig, du-te la radio, vino la EKG, hai să-ţi pun ghipsul... S-a întâmplat la 12, am fost la spital la 14 iar internată şi în patul ei la 18. Iar eu am ajuns acasă la 21 după încă un drum cu diverse lucruri de necesitate imediată. Ziceam că am scăpat. Dumnezeu are felul lui de a ne face să întoarcem şi celălalt obraz, deşi doare al naibii...
Paranteză închisă.
După atâtea zile se pare că tot spatele mi-a amorţit pentru că nu mai simt cum îmi intră în oase arcurile patului. Discuţiile cu vecinii, televizorul şi ziarele răzleţe fac să treacă timpul mai uşor. Dacă nu dorm bine noaptea, a doua zi sunt zombi până spre amiază.
În sfârşit sunt anunţat că tocmai miercuri (dezamăgire) voi putea pleca acasă. Asta e.
Zilele trec monoton cu injecţia de dimineaţă şi cele două de seară până în dimineaţa de marţi când după injecţie asistenta îmi scoate branula (ooh).
Miercuri mă sună M (acelaşi coleg care mă adusese la spital) spunându-mi că are liber dar că poate F să vină să mă ia. Vorbesc cu G şi îi spun că tata deja vorbise cu asistenta-şefă să cheme o ambulanţă de transport medical, aşa că nu mai este cazul. Ba este. După vreo două ore de la primirea actelor de externare ambulanţa nu-şi face apariţia. Îl sun pe G şi îmi spune că încă e disponibil, însă nu pentru mult timp. Vine şi mă duce acasă. În sfârşit. Un pat comod. Linişte. Mâncare gătită. Mama... e lângă mine, pot să mă ridic şi să-i fac o vizită când vreau. O binecuvântare...
Şi gata asta e tot. Ba nu. Am observat o chestie ciudată: tot stând cu ochii pe pereţi zile şi zile în şir, la un moment mi-am dat seama că nu mai văd bine de aproape. Ba chiar când am pornit netbook-ul acasă am observat că nu pot să citesc mai nimic dintr-o pagină web (ştiţi voi, ecran mic => scris mic). Oricum dacă vi se întâmplă să ştiţi că se rezolvă, la mine îşi revine uşor focalizarea pe aproape, ochiul sau cristalinul îşi recapătă elasticitatea.
Cam asta ar fi. Voi aţi păţit de-astea? Cum a fost? Sănătate tuturor şi să ne auzim cu bine!
Pentru că azi este ziua mamei şi tot am pomenit de ea mai sus, vreau să îi dedic o poezioară (compusă de mine, nu luată de pe vreun site). Dacă faceţi mişto, mă supăr să ştiţi! :P

De ziua ta mămico,
Eu îţi încălzesc viitorul,
Să ştii că azi mămico,
Am dat cu aspriratorul

2 Responses to "O păţanie (4)"

  1. Corneliu Says:

    Acuma, na, ce sa mai zic.. Dar sa stii ca m-ai lasat fara cuvinte! Imi place stilul tau!

  2. Nicolae CIOBANU (jr.) Says:

    Si eu ce sa zic ca mi-ai comentat la toate episoadele. Multumesc. Cit priveste stilul meu, vezi ca eu sunt modest de felul meu si ma strici :))