Pink Floyd - Comfortably Numb

În ziua de 22 mai era de menţionat că nu am avut voie să mănânc decât până la ora 20 şi să beau lichide numai până la culcare.
Dimineaţa lui 23 îmi aduce clisma. Nu recomand! :) De fapt e bună în cazurile de constipaţie avansată. Domnul Pântece, vecinul de vis-a-vis e luat pe sus spre sala de operaţii şi simt că-mi vine şi mie rândul. Aşa şi este, sunt purtat pe culoare (urăsc neoanele care aleargă pe autostrata tavanului) spre sala de operaţie, dar sunt parcat pe un culoar, în aşteptare. Aud că „au venit sterilizatele”, trece pe lângă mine un imens dulap metalic pe roţi. Am senzaţia (auditivă) că se revarsă zeci şi sute de chei fixe şi tubulare pe un banc metalic sau pe o podea de beton; asta durează câteva minute bune. Mai sunt întrebat diverse prostii: dacă cunosc că am vreo alergie, ce alte boli am avut, dacă sunt sub tratament, dacă am mai fost operat.
În fine simt mişcare: intru în sală! În mijlocul tavanului tronează o caracatiţă metalică  high-tech care seamănă cu un robot doctor de prin cine ştie de film SF de serie B. Înghit în sec... apoi mă liniştesc: amărâta nu are decât trei braţe, două cu buchete de reflectoare şi al treilea cu un monitor cardiac (aşa cred, de jos nu văd decât un ecran LCD şi bănuiesc prezenţa unei console cu butoane).
Anestezia constă în „înţeparea” părţii mediane a spatelui de câteva ori (unele uşor dureroase) şi nu mă întrebaţi că habar nu am dacă a fost vorba de o puncţie rahidiană. Încet, în partea inferioară a corpului se instalează o amorţeală şi-mi aduc aminte de versul Pink Floyd:: „I Have Become Confortably Numb”

O.K.
Just a little pin prick.
There'll be no more Ahhhhhhhh!
But you may feel a little sick.

Sunt aşezat într-o poziţie ciudată, răşchirat pe masa de operaţie, labele picioarelor sunt prinse într-un dispozitiv ce aduce cumva cu cel al ginecologului, mi se ataşează senzorul de puls pe deget, linia de perfuzie în branulă şi manşeta tensiometrului pe braţul drept, imobilizat în unghi drept deasupra pieptului. Presupun că, semi-nud fiind, arăt oarecum comic... Mai aşteptăm să-şi facă efectul anestezia, deşi eu cred că şi l-a făcut deja. Din când în când simt ca prin vis cum cineva îmi trece o pastă de pix peste picior sau pe talpă; îmi dau seama că este băţul ascuţit cu care se verifică efectul anesteziei, dacă asta este însemnă că sunt deja lemn.
Oameni se strâng în jurul meu şi se agită... simt ca şi cum cineva mi-a înfipt un cârlig în coapsă şi trage de el în mai multe direcţii, fără ca aceasta să mă doară. În minte îmi fulgeră imagini cu feline mari care disecă dintr-o lovitură a ghearelor antilopa (v-a plăcut asta, nu?).
De fapt nu simt nimic la operaţie în schimb tot corpul începe încetişor să mă doară datorită poziţiei contra firii, iar braţul drept mi-a îngheţat pe bara de metal. E frig sau mi se face frig şi înţepenesc uşor...
În urechi, în tot acest timp, bate îndepărtata tobă a pulsului de undeva dintr-un monitor...
Din când în când braţul îmi este strâns prieteneşte de aerul pompat de tensiometru...
În stânga am remarcat de mai de mult timp un ecran, iar acum îmi dau seama că am suficient grad de libertate ca să îl privesc. Sunt cu gura căscată: cineva a dat găuri în mine (îmi venise mie un damf de cabinet stomatologic) şi acum introducea şuruburi. Unu... două... (eu zic că ajunge) trei. Aparatul roentgen mobil, special proiectat pentru săli de operaţii se tot învârte în jurul coapsei şi privesc din două unghiuri (de sus şi lateral) grozăvia. Lucrătură serioasă şi de precizie; şuruburile alea lungi şi autofiletante au trecut la milimetru unul de celălalt. Îmi place!
Deja spun cuiva din asistenţă că am înţepenit tot şi mi-a înghetat mâna dreaptă, mi se spune să am puţină răbdare că mai sunt câteva minute. Asta mă linişteşte un pic.
Îmi dau seama că habar n-am cine din cei din jurul meu este doctor şi cine asistent, nu există însemne sau halate diferite.
Gata au terminat, mi se dezleagă mâinile, cea dreaptă fusese prea strâns legată, aud pe cineva „bine mă, dacă legam eu aşa strâns ţipai la mine”. Mă rog. În cele din urmă sunt făcut pachet, aşezat pe o targă, acoperit cu o pătură (ah ce bine) şi transportat pe sub autostrada de neoane „acasă”. Adică în rezervă. Sunt în pat şi dârdâi tot. O asistentă sau soră mă vede şi mai pune două pături pe mine. Îmi revin greu, după circa o oră. Acum sunt ok şi încep să lepăd păturile precum Baba Dochia cojoacele, până la unul. Ciudat gând; îmi aduc aminte de twitter şi mă gândesc ce bine ar fi fost să fi avut pe lângă mine azi un asistent care să dea text live de la operaţie. Ar fi fost ceva, nu?
Bag lichide în mine, în principiu lapte de la spital şi apă plată de la mine şi mănânc câte puţin. Apare taică-meu. Scurtă iscuţie şi merge să mai vorbească cu doctorul. Eu adorm în cele din urmă.
Atât pentru miercuri 23 februarie.

2 Responses to "O păţanie (2)"

  1. Corneliu Says:

    Hai ca m-ai captivat cu totul. Ai stil si... suruburi :)) Ciudata senzatia pe care o descrii, cu bisturiul.. :|

  2. Nicolae CIOBANU (jr.) Says:

    Da, dar este cea reala, aveam impresia ca au infipt un cirlig in mine si trag in toate partile de el. Ciudat, nu? Iar suruburile sunt de la ei, sa stii :)