Agenda mea

Încă de mic mi-am descoperit o afinitate pentru felinele domestice. Deşi se spune că o pisică îşi alege „stăpânul” şi nu invers, voi adopta în istorisirea mea un ton posesiv.
Pe prima mea pisică am descoperit-o ca într-un vis frumos. Cred că nu începusem încă şcoala (sau eram cel mult în primele clase) când, într-o dimineaţă, o aud pe mama prin somn, strigându-mă: „Nic, Nicuşor, ia uite mamă cine a venit la tine!”. Deschis ochii şi zăresc printre cearşafuri o mogîldeaţă tremurândă, un ghem de blană cu nasul ud. Era o pisicuţă pe care mama o găsise rătăcită prin piaţă, sub o tarabă, plângând disperată (aşa cum numai pisicile ştiu) şi nu o răbdase inima să o lase acolo. Aşa a fost prima mea întâlnire cu o pisică, deci pot spune că mama mi-a insuflat această pasiune pentru pisici.
Anii au trecut, eu am terminat liceul şi ne-am mutat la casă. Acum începe povestea unei pleiade de pisici şi motani pripăşite prin curte sau adunate de pe stradă, care mai apoi fie au plecat (cu rănile oblojite), fie au fost „adoptate” de alte persoane, fie – din nefericire – s-au prăpădit.
Aşa s-a întâmplat cu Pisa, o mâţă pătată alb-negru. Tata spăla geamurile de la stradă iar ea l-a văzut de departe şi a început să alerge acasă. Drumul i-a fost frânt de un şofer fără inimă. A mai apucat să mieune de două ori, prelung, sfâşietor, şi s-a dus. Sau cu Motic, care a fost descoperit fără viaţă într-o curte vecină în josul străzii, cu urme de muşcături de câine...
Însă iubirea mea cea mare, cea mai longevivă şi ultima, a fost Ţiţi.
Într-o seară de primăvară a anului 1991 vine mama şi îmi spune că în pivniţă e un pui de pisică. A doua zi o vede şi pe mama ei şi o recunoaşte pe pisica vecinilor. O întreabă pe Pompi (vecina) dacă a fătat pisica şi aceasta spune că a avut 3 pui dar i-a înnecat. Ca să nu se sperie şi să fugă cu puiul cine ştie pe unde, nu am mai coborât în pivniţă o vreme. Apoi, când i-au dat ochii, am adoptat-o şi am iubit-o cu toţii. E drept şi ea ne iubea, dar cred că noi doi aveam o relaţie deosebită.
O giugiuleam şi o mângâiam mai tot timpul, îmi plăcea mult blana ei tricoloră (maron, alb, negru), iar un veterinar mi-a spus că este destul de rară. Seara eram în pat şi citeam sau mă uitam la televizor şi vedeam cum uşa, lăsată înadins întredeschisă (puţine uşi rămâneau închise în casă) se deschidea de perete. Făcea câţiva paşi până la colţul patului şi se uita la mine. Sărea atletic pe pat şi venea pâş-pâş la mine în poală unde se făcea covrig şi rămânea (dacă o lăsam) cu orele. Apoi se ridica şi se urca să dea cu boticul ei ud de fruntea mea, aşa mă mângâia.
Au fost ani mulţi şi frumoşi dar, inevitabil, a îmbătrânit. Era la fel de iubitoare iar eu nu o iubeam mai puţin decât atunci când îmi încăpea în palmă. Dar odată cu bătrâneţea a ajuns-o şi boala. În 2005 am dus-o la o clinică veterinară din apropiere, ceva nu era în regulă. După o baterie de teste s-a descoperit că este vorba de o infecţie renală, lucru destul de comun (după cum aveam să aflu) pentru pisicile în vârstă. Am mers cu ea la tratament timp de peste două săptămâni, ba în braţe, ba în maşină. În cele din urmă doctorul mi-a spus că mă chinui degeaba pentru că nu fac decât să amân inevitabilul.
O vedeam zi de zi mai apatică, nu mai mânca nimic, bea numai apă. Rămânea peste noapte numai în camera mea şi o auzeam cum avea senzaţii de vomă dar nu mai avea ce să vomite... Unde era viaţa voioasă, plină de joacă, când sărea gardurile vecinilor vânând vreo vrabie sau alergând după un fluture... Atunci am deci, văzând că starea de sănătate se deprecia pe zi ce trece (deşi doctorul mă asigurase că nu are dureri), să o eutanasiez. Să mă bată Dumnezeu dacă am greşit! Şi acum stau şi mă întreb, printre lacrimi, dacă am făcut bine...
• Despre Ţiţi am mai scris, în 14 decembrie 2008, aici.