Agenda mea

Ar trebui să-mi fie tare ruşine că nu am pomenit până acum de pisicile mele (şi Slavă Domnului au fost multe!), nici măcar de cea mai iubită dintre felinele ce mi-au fost aproape atâţia ani. Noroc cu „Blogs of note” unde am găsit, din pură întâmplare, blogul domnului Linus Torvalds (dacă despre dânsul o fi vorba, creatorul Linux-ului), unde am remarcat articolul despre motanul familiei lor (In Memoriam). Numai că, spre deosebire de Randi, care a găsit puterea să moară departe de cei dragi (cum se spune pe la noi că fac pisicile care şi-au iubit familia), pisica mea era deja prea bolnavă...
Ea este Ţiţi care, în momentul trist al trecerii la nefiinţă, pe la sfârşitul lui 2005, împlinise 14 ani. Începuturile s-au pierdut în „negura vremurilor”, prin 1990 parcă, atunci când mama a găsit-o în pivniţă, dar nu numai pe ea ci şi pe mâţa ce i-a fost mamă, şi i-a mai supravieţuit un an. Mâţa cea bătrână (i-am uitat numele, poate doar maică-mea să mai ţină minte) a fugit repede, iar în urmă a rămas un boţ de blană fără ochi. Mama a lăsat-o în continuare în „cuibul” ce-i făcuse mâţa, şi a luat-o mai târziu.
Aceasă pisicuţă, care a fost botezată – mai mult onomatopeic – Ţiţi, a ştiut să se facă repede iubită, drăgălaşă şi jucăuşă cum era, şi alintată cum se putea mai bine. Era o minune de pisică, chiar şi când devenise „prea bătrână ca să se mai joace” – cum se spune despre alte pisici, era jucăuşă ca un pui. Avea liber prin totă casa şi dormea unde voia, dar avea locurile ei predilecte. Seara, venea la mine în pat, dacă vedea că citesc sau mă uit la televizor şi se fofila uşor, cu mersul specific de felină, până mi se aşeza în poală. Şi acolo rămânea, spălându-se, mângâindu-se de mine, până când mă încingeam şi o dădeam la o parte. Bineînţeles că nu-i plăcea.
De câteva ori a avut şi ea, ca membru deplin al familiei, cadouri sub pomul de Crăciun, e adevărat, cutii de conserve cu delicatese, nu altceva. Totuşi, în ultimii ani câştigasem la un concurs – probabil Purina, nu mai reţin exact – o masă de joacă pentru pisici, cu tot felul de jucărele mâţeşti. Ei bine, acest „cadou” nu prea l-a savurat Ţiţi, nu era obişnuită cu aşa ceva, deşi s-a jucat puţin cu şoricelul de cârpă...
Exact ca şi în cazul lui Randi, motanul familiei Torvalds, au cedat rinichii, şi după un chin ce durat vreo două luni obositoare în care făceam „naveta” cu ea în braţe până la clinică şi înapoi, pentru perfuzii şi injecţii, doctorul a spus că nu are rost să mă mai chinuiesc şi pe mine şi pe Ţiţi, recomandându-ne injecţia fatală. N-a fost o hotărâre uşoară. Dar vedeam cum stătea tot timpul, cel mai mult dormea, de-abia dacă bea, nu mai mânca, nu se mai plimba, nu mai era pisica de odinioară... Doctorul mi-a spus că nu o doare, că nu se chinuieşte, dar cum să o laşi să se stingă de la sine, să se epuizeze ca o lumânare? Mă doare când mă gândesc la asta şi simt un nod în gât...
Am făcut rău sau bine? Numai la judecata faptelor mele voi şti. Până atunci mă gândesc cu bucurie la ceea ce a fost Ţiţi, la bucuria ce a a dus-o în viaţa noastră... iubita.
• Imaginea de sus este surprinsă în martie 2005, iar cea de jos este printre ultimele.