Agenda mea

Citind titlul vă puteți închipui că voi vorbi despre câinii aflați în diferite instituții, la periferia oraşului (şi a societăţii canine), adăposturi care ar putea concura – cel puţin unele dintre ele – cu penitenciarele. Cum aţi putea crede că voi vorbi despre câini cu stăpâni, câini „norocoşi”, nu-i aşa?
Am vrut să scriu mai demult despre asta, despre tratamentul de care au parte anumiţi câini, deşi stau la curte şi s-ar spune că au o viaţă bună. Ceea ce m-a pornit să scriu în cele din urmă este faptul că la un scurt recensământ am descoperit că ştiam deja trei câini în această situaţie, toţi într-o rază  de cel mult 50 de metri de casă. Ceea ce m-a uimit şi dezamăgit în acelaşi timp.
Primul, cel despre care ştiam de foarte multă vreme, este cel al vecinilor din spatele casei. Un metis adus probabil la insistenţele fiului lor de 9 ani. Acum are 16, are şi un frăţior mic, dar nu s-a schimbat nimic în tot acest timp. Nici copii, nici părinţii sau bunicul nu s-au gândit măcar odată să-l scoată din curte la plimbare să-l mângâie fie şi doar un minut pe zi... Stă tot timpul într-un ţarc destul de mic şi scheaună şi urlă de fiecare dată când sunt copii care se joacă pe stradă. Dacă noi ne simţim frustraţi şi nemulţumiţi de viaţa noastră, cum simte acest câine, căruia i-a fost furată toată viaţa?
Un altul, cu care am avut ocazia, de data aceasta, să interacţionez, un pui de ciobănesc german care nu a ştiut decât curtea în care a stat de mic, şi ale cărui mângâieri au venit mai totdeauna de la trecători ca mine. M-am întristat când am văzut cum, an după an, devenea mai puţin jucăuş, din ce în ce mai indiferent şi trist, ajungând până acolo încât nici nu mai venea la mine atunci când îl strigam...
Al treilea, recent cules de cineva de pe stradă şi făcut „cadou” unei rude indolente: „nu eu l-am luat de pe stradă să-l salvez”, stă în curte pe ploaie şi vânt pe o pătură veche – despre cuşcă nici vorbă – legat cu un lanţ de gard. Într-o zi intrase sub maşina parcată pe alee să stea la adăpost de o ploaie rece de primăvară şi se încurcase cu lanţul la o roată de nu mai putea ieşi.
De ce nu pot oamenii să înţeleagă că un adăpost şi mâncarea nu sunt suficiente (deşi necesare) unui câine, sau de fapt nici unui animal de casă. Au nevoie de libertate, chiar dacă numai o oră pe zi, de o plimbare in parc şi de joacă în zonele amenajate, de o mângâiere, de o vorbă bună. Iar când vorbim despre câini, a avea unul fără a-i face o minimă educaţie iar nu este bine, vei avea „surprize” când  nici nu te aştepţi.
Cum ar fi să creştem un copil fără să-i spunem o vorbă bună, fără o mângâiere, fără un zâmbet, asigurându-i orice este necesar fără a-i  da niciun pic de afecţiune. Ce ar deveni acesta?
Să nu uităm că prietenia şi convieţuirea dintre om şi câinele are o istorie îndelungată. Un articol în Discovery Channel, preluat de Descoperă, subliniază apropierea dintre om şi câine, în ciuda apropierii genetice de cimpanzeu. Urmează articolul din Descoperă.

Deşi, din punct de vedere genetic, cele mai apropiate rude ale omului sunt cimpanzeii, convieţuirea îndelungată dintre om şi câine a determinat asemănări comportamentale remarcabile între specia umană şi cel mai bun prieten al ei.
Cooperarea, ataşamentul faţă de oameni, înţelegerea limbajului uman verbal şi non-verbal, precum şi capacitatea de a imita, sunt câteva dintre însuşirile pe care le au în comun oamenii şi câinii. Studiul, condus de Jozsef Topal de la Institutul de Psihologie al Academiei Ungare de Ştiinţe, un renumit cercetător în domeniul comportamentului canin, sugerează că evoluţia îndelungată, în acelaşi mediu, a celor două specii şi efortul de a se adapta la aceleaşi condiţii de trai, în cursul lungii perioade de domesticire (după unii autori, peste 30.000 de ani) au condus la similarităţi între comportamentul uman şi cel al câinilor. Multe dintre aspectele comportamentului social la cele două specii sunt frapant de asemănătoare, astfel încât autorii consideră posibilă utilizarea câinelui drept model pentru înţelegerea unor aspecte ale comportamentului uman.