Agitaţie mare la serviciu – se lucrează intens asupra venitului unei categorii de români. Zeci de calculatoare apar peste noapte ca ciupercile, precum şi o locaţie nouă în apropierea serviciului, care a fost amenajată pentru a primi toată tehnica de calcul şi resursele umane necesare pentru a o opera – cam o sută de oameni! Mult du-te vino între cele două clădiri, în plus începe să ningă. Nişte băieţi, ce s-au gândit ei (la cei maxim 8 cm de zăpadă) să dea cu lama. Am văzut ce-a rămas în urma lor, o calamitate, un strat îngust de zăpadă bătătorită pe care se poate aluneca uşor. Şi ninge încă...
Nici nu apuc să mă încălzesc muncind şi şeful meu, W, zice „Hai bă să mergem dincolo să-ţi arăt cum se face...”. Am plecat dar, cumva, pe la mijlocul drumului, am nimerit o pată de zăpadă bătătorită iar piciorul drept a decolat trimiţându-mă la sol. Durere instantanee, tendinţa de a rămâne pe loc nemişcat o vreme. W râde şi face mişto oarecum, încercând să mă ridice; în cele din urmă reuşeşte. Ajung, nu ştiu cum, la serviciu, unde mă prăbuşesc pe un scaun. De aici doi buni colegi mă iau pe sus până la punctul medical, unde mi se dă un calmant şi mi se recomandă urgent o radiografie. Colegii mei se împrăştie ca potârnichiile, unul să-mi aducă actele din birou, celălalt să aducă maşina personală pentru a fugi la Unitatea de Primiri Urgenţe a SCUMC. Aprind nervos o ţigară, gândindu-mă pe câţi omeni îi scot din producţie cu tâmpenia asta.
Vine maşina, vin şi actele însă apare şi şoferul cu maşina de serviciu în care mă urc în cele din urmă şi fugi...
La UPU e pustiu, ca niciodată. Aşa că lumea se ocupă, lejer, de mine: întins pe targă, puls, tensiune. Apoi la radiografie. Aici după efectuarea celor două poze la şold, asistenta îmi spune că suspectează o fractură şi că îmi face una şi la plămâni ca să nu mai fac un drum dacă mă internează.
Fractură = nasol, deci telefon acasă cu explicaţiile de rigoare. La UPU urmează EKG şi vizita doctorului de serviciu de la Traumatologie. Ia radiografiile, se uită urât la ele, se uită urât la mine şi decizia cade precum sabia lui Damocles: operaţie! Pentru că imobilizarea la pat timp de o lună era imposibilă (şi pentru ei, nu aveau cum sa prindă în ghips tot bazinul şi piciorul drept până dincolo de genunchi, şi pentru mine, pentru că m-aş fi urcat pe pereţi, oricât de răbdător şi liniştit sunt).
Înainte de a apuca spre etajul 3, rezerva 10, îl sun pe tata spunându-i să-mi facă trusoul de internat, dându-i vestea proastă că o să mă taie. Ajung sus, la noua casă a mea pentru 8 zile şi iau loc pe un pat în care îmi trag sufletul şi încet îmi revin. Iau contact cu vecinii şi rudele lor, realizez că sunt cu spatele la televizor dar nu mă deranjează prea mult. Mai rău e patul care cred că o să-mi tăbăcească spatele, dar asta este.
Asta a fost amara zi de marţi, 22 februarie.

4 Responses to "O păţanie (1)"

  1. Corneliu Says:

    Ti-a mai zis cineva ca ai dar de povestitor? Mdeah, imi pare rau ca trebuie sa spun asta tocmai acum, cand povestesti o treaba trista dintr-asta... /:(

  2. ciobanu.nicolae2002@gmail.com Says:

    Mai... sunt magulit, dar mai am pina la ajung la virtutile lui Ion Creanga. :) Ce sa fac, se pare ca cele mai bune articole le scriu atunci cind subiectul ma atinge profund personal.

  3. Minxieee Says:

    Ne vine randul tuturor, se pare... :) (Stii la ce ma refer.)

  4. ciobanu.nicolae2002@gmail.com Says:

    Din pacate unora le este dat sa treaca si prin astfel de experiente (neplacute pe moment dar care te lasa mai intelept). Insanatosire grabnica! :)