Agenda mea

• Odată cu vizitele în extremul orient, Ceauşescu aducea şi în România tot felul de manifestări de masă, cum erau cele hiper-festive de 1 Mai şi 23 August. Pentru 23 August se mobilizau – bineînţeles cu scoatere din producţie – mii şi mii de oameni, puşi să desfăşoare diverse momente sportive sau artistice pe teren sau (şi în cazul meu) să ridice zeci de panouri de dimensiunea unui bloc de desen. Noi eram cei de la „cartonaşe”. Căldura, fără a fi caniculară, dar fără nicio posibilitate de a părărsi tribuna în timpul „antrenamentelor”, era zdrobitoare. Ne hidratam cum puteam, fiecare cu sticla lui de apă, ba eu făcusem rost şi de un atomizor, îl umplusem cu apă şi mă răcoream cu el. Nu era uşor să stai pe gradene tocmai când era soarele sus, pe câţiva colegi i-au luat cu salvarea...

• Chiar dacă nu ascultam Europa Liberă sau celelalte posturi similare occidentale care emiteau pentru România, totuşi, îmi ajungeau la ureche tot felul de lucruri incredibile: cum că încercau români să traverseze Dunărea ca să fugă la sârbi şi erau împuşcaţi sau prinşi de miliţie sau grăniceri, ba că mureau oamenii pe şantiere, la „canal” şi mai apoi la „Casa Poporului”. Telefonul fără fir funcţiona al naibii de bine. De-abia târziu, prin 1998, am aflat de la un ofiţer care fusese detaşat la obiectivul „Platforma Uranus”, felul cum era trataţi militarii şi concentraţii care lucrau aici. Precum sclavii ce trudeau la ridicarea piramidelor, neraşi, slăbiţi de munca depusă „zi lumină”, murdari, ei, cei care duceau greul clădirii monumentului megalitic al ego-ului ceauşist, erau ascunşi repede prin cotloane, alături de comandanţii lor, atunci când Ceauşescu sosea în desele sale „vizite de lucru”, şi se auzea consemnul „Vine!”.
• În timpul celor câteva ore de emisie tv zilnică, unde nu preai aveai ce vedea, mai ales în ultimii ani, am văzut „o mare realizare a inginerilor români”, translatarea unei biserici de pe fundaţia ei la o altă locaţie, mai departe cu câţiva zeci de metri, o „concepţie şi realizare 100% românească”. Bineînţeles că era o mare realizare tehnică, dar de ce era mutată? Pentru că nu „cadra” cu noile blocuri de pe magistrală. Oricum acestea erau câteva cazuri fericite, cine mai ştie oare câte biserici au fost dărâmate? 
• Trebuia să se vadă că poporului îi merge bine, aşa că, în fosta comună Otopeni, s-au dărâmat o mulţime de case şi s-au distrus grădini de zarzavat şi alte culturi ale oamenilor pentru a se construi în loc blocuri P+4. Aceasta era, în viziunea ceauşistă, „prosperitatea oamenilor muncii”. Cine trecea pe acolo, în drum spre sau dinspre aeroportul internaţional, nu avea cum să bănuiască suferinţa ţăranilor dezrădăcinaţi, smulşi din traiul lor liniştit şi aruncaţi în nişte „blocuri moderne” care nu aveau nici apă curentă, nici încălzire sau reţea de evacuare a apelor menajere. Despre gaze, nici nu încăpea vorbă. Aşa au apărut, pe măsură ce nefericiţii „locatari” s-au mutat în blocuri, coşuri la bucătării şi bude în curtea din spate...
• Surse imagini: sus – BogdanGheorghe, mijloc – Delta Dunării Online, jos – Bucureşti Strict Secret.